La ce bun poeții
Pe ce cai aleargă
Atunci când se duc la vânătoare
Și se întorc inseveliti în blana prăzii
Că să fie mângâiați
De cuvintele cu care vrăjitoare
Îi amintesc și plâng
Pentru a le face ușoară trecerea spre liniște.

De ce suferă poeții
Dacă tot au hotărât să vâneze înăuntrul ființei lor
De ce curajul nu le ajunge
Până la metafore
Și se lamentează
Luând jobul bocitoarelor

Ei vânează prada cea mai de preț
Urmele cuvintelor lăsate de muze
De daemon
Sunt armele cu care ei scriu
Din care apoi se toarnă monedă vie.

Acolo unde se iscă vârtejul metaforei
Poeții se lasă să alunece
Somatizează fiecare trecere de nivel
Și par să guverneze timpul
Refugiul perfect în care se poate manifesta realull.

Ei cred în asta
Și poartă apă vie
Peste dunele de nisip
Până la gura celor însetați.

Oamenii nu s-au legat ca să înțeleagă
Ei au făcut legământ să trăiască doar
De aceea poeții
Strică tradiția supraviețuirii
Cu morți zilnice și precoce
Cu cuvinte înghețate pe care le reanimează
Visând la poeți sinucigași
Și la clișeele lor
Pentru a invoca nemurirea.

De ce cred poeții
Că realitatea e continu confiscată de icoane
De concepte de teorii literare pe care ni le băgăm unii altora în cap
ÃŽn academii sau cercuri literale
ÃŽn scene de spoken words
Sau prin cafenele

Poate că poeții scriu
Doar că să iasă din crizele emoționale
Din momentele de păgânism ale eului
Ca să se ia drept oglindă și oglindit
Fără să mai facă apel la ceea ce-i înconjoară.

Când îngerul te întreabă în zori
Dacă vrei să ieși din vice
Atunci când ceața subțire a dimineții se ridică
Și suflul ei fragil
Îți dă speranță
Atunci nimic nu poate fi banal
Și frămânți pâinea celui care ești
Și te dai de mâncare trecătorului dintre lumi
Atunci ești plin de lumină
Și de umbre