Îl privesc pe el, apoi mă uit la mine – mă strâmb, mă pitesc, mă rușinez. Nu pot să-l privesc pe el, fără să mă uit la mine. Cum aș putea? De ce aș vrea să pot? Pentru că vreau să mă uit la el și să mă văd pe mine. Dar acest lucru este unul sinistru, o piesă de teatru prost pusă în lumina reflectoarelor, o iluzie. De ce vreau să văd în mine ceea ce privesc în el? Mă pierd în gânduri necugetate, iar drumul meu se umple de benzină scursă sub roți, alunecând spre prăpastie. Totuși, nu vreau să mă pierd, ci să ajung la mine. La fetița din lăuntrul meu care plânge uitată în nucleul durerii în care am condamnat-o să trăiască atât de mult timp, în solitudine și speranță. Speranța că, într-o zi, eu: cea matură, sănătoasă, armonioasă și plină de iubire, o voi găsi și o voi acoperi cu dragostea nemărginită care mocnește neexplorată în adâncuri.
Mă privesc pe mine, apoi mă uit la el, doar ca să îmi dau seama că ceva acum s-a schimbat: eu m-am schimbat. M-am ales pe mine mai mult decât am ales că trebuie să fiu ca el. Nu trebuie să fiu nimic – sunt.
Totodată, nu sunt: fiica, sora, mătușa, cumnata, verișoara, nepoata, iubita cuiva; eu, pur și simplu, exist. Cu alte cuvinte, tot ceea ce eu admir la el este, în realitate, ceva ce eu am deja, doar tânjesc după ele pentru că acestea sunt chemate din mine. Însă, ele există în locul unde toată amărăciunea și-a așezat de multă vreme așternuturile și a învățat să aștepte: în suflet. Cum aș putea să îmi deschid sufletul fără să eliberez în lume cele mai schingiuite umbre ale mele? Răspunsul este că nu se poate.
Așadar, pentru a ajunge la sinele ideal, am nevoie să trec prin sinele ireal.