Am așezat un fir de păr negru
pe un petec alb de hârtie,
un petec de viață, o fărâmă de timp?

Negrul și albul imaculat –
o zi suspendată între lumi,
fără început, fără sfârșit.

Un fior necunoscut m-a străpuns
până la măduva ființei.
fragilitatea firului, imensitatea albului –
un univers în care mă cufund.

O lacrimă tremurândă a căzut
pe firul de păr, albul nu mai era alb.
Trupul mi-a tresărit,
o teamă ciudată m-a cuprins.

M-am văzut alergând prin micul meu infinit,
căutând culorile nesfârșite,
îmbrăcând clipa în cea mai delicată lumină.

M-am simțit deodată singură,
întrebarea căuta răspuns:
Cine sunt eu în albul Timpului meu?