e ceva ce-ntotdeauna ne scapă
în aripile celorlalți
de parcă fiecare ar zbura în propria sa limbă
oricât de talentați ar fi traducătorii de zboruri
nu vor putea niciodată exprima acea clipă unică
a beției de sine
beție de alții

e ca și cum pentru fiecare
aerul se împletește cu totul altfel
pe alte coordonate amfore nesmălțuite
sau cristale lichide
rezonând mereu altfel pentru urechile-mbătrânite
ale timpului scurs între plus
și minus infinit

am întâlnit pe unul care
își făcuse aripi din fire de iarbă și versuri
veștede dar știa cum
să plutească din ce în ce mai înalt
strângând puternic în palme un crâmpei
de univers cu marginile tăioase
pe care se prelingeau lacrimi de sânge

un altul zâmbea
parcă prin somn și am înțeles că de fapt
visează că visează
asta să-i fie oare de ajuns
când pe pământ mor atâtea-ntrebări
și în aer plâng atâtea răspunsuri
orfane?

e ceva ce-ntotdeauna ne scapă
în zborul celorlalți mai ales atunci când
nu mai cunoaștem plutirea
de vreun secol sau două
și-am uitat că acolo undeva
poate-n noi sau poate în
noi doarme setea de cer