Ma numesc Radu, alintat Raducu sau pe scurt Ducu. Am 4 ani si multe, foarte multe de spus.
Inceputurile aventurilor
In primul rand, inca de cand eram foarte mic si ma deplasau cu caruciorul de colo-colo, absolut toata lumea simtea nevoia sa se strambe la mine si sa inceapa sa stalceasca in fel si chip cuvintele. Mai ales mama si cu tata. Mai erau si matusile care simteau nevoia de nestapanit sa ma pupe -yak!
Caruciorul era mult mai cool, deoarece era absolut la moda: decapotabil, roti de silicon, dotat cu rezervor de lapte fata stanga si suport de jucarie sus. Nu avea insa volan si mergeam oriunde eram impins.Cel mai rau era cand stateam la stop si atunci eram zgaltait in carucior pentru a fi linistit. De fapt, miscarea aia de du-te-vino ma ametea si adormeam.Cand ma trezeam, evident incepeam sa urlu de foame, iar dupa ce papam tot, simteam nevoia sa ma razbun pentru toate zgaltaiturile si pupaturile si strambaturile pe care le primeam zilnic.Cum nu aveam altceva la indemana, ma razbunam pe scutere...na, mai strambati-va la mine daca va mai da mana! Deprimarea mea era insa de nedescris, astia pareau sa posede o rezerva infinita de scutece. Probabil ajutoarele de la FMI si Banca Mondiala se duceau cumva pe scutece, altminteri nu vad de unde faceau rost de atata "munitie"!
O singura arma imi ramanea: urlatul. Asteptam sa se faca doua-trei noaptea si ma trezeam din somn. Aveam cosmaruri. Matusi cu mainile cat caruciorul meu decapotabil care ma zgaltaiau, unchi cu barba nerasa care ma pupau si imi iritau pielea si toti, dar absolut toti membrii familiei mele se strambau la mine! Ooooof, viata mea! La mine, numarul de "o-uri" din expresia asta varia, desigur, in functie de cat de tare reuseau sa ma sperie. Mama era singura capabila, intr-un final, sa ma calmeze.
Parintii mei lucreaza amandoi la Connex, nu spun unde -departament important! O data am gasit in carucior o jucarie noua, de plastic, dreptunghiulara, scria pe ea Connex si dedesupt era poza lui tati. Fireste, ca orice jucarie, era numai buna de bagat in gura...sa muscam de jos! Mmm...Nu m-au lasat insa sa savurez prea mult plasticul ala delicios, ba chiar mi-a fost smuls cu multa brutalitate din gura. Unde sunt drepturile copilului?! Ah, daca as ajunge la mobilul ala, ce-as mai chema io NATO sa ma apere de teroristii astia care imi iau jucariile!
Altadata am reusit sa pun mana pe telefon, dar imi trecusera sentimentele razbunatoare, fiind io o fire iertatoare. Vreau sa spun ca telefonul ala era intr-adevar unul bun, si cand spun bun stiu ce vorbesc! Antena semana la gust cu o suzeta. Insa va spun din experienta ca laptele e mai bun decat semnalul.
Apogeul experientei mele in plan profesional l-am atins atunci cand, la venerabila vasta de 3 ani si cateva zile cand, neavand pentru moment cu cine sa ma lase, parintii m-au adus cu ei la serviciu. Fireste, mergeam singur; de fapt e foarte prost spus ca mergeam, mai degraba alergam, tasneam de colo-colo dintr-un colt intr-altul al incaperii. Schumacher sau Neo sa taca din gura, ei nu pricep ce-i aia viteza in adevaratul sens al cuvantului!
Peste tot, plin de jucarii. Ma intreb daca astia chiar sunt oameni mari sau sunt de-un leat cu mine?! Prima chestie e ca toti au ceva ciudat pe cap si dau impresia ca vorbesc singuri, a doua e ca absolut toti se uita la mine si rad (ce-or fi gasit asa de ras, ca doar am niste hainute excelent asortate?!) , iar a treia e ca am fost inconjurat de o gramada de oameni din astia mari -mai ales fete!- care stau ghemuiti si rad fara vreun motiv special uitandu-se la mine. Una dintre fete ma mangaie pe cap...daca mai continua mult timp asa, adormeam!
Ideea geniala care le-a venit a fost sa ma puna sa spun o poezie. M-au convins mai greu (asa-s vedetele, de!) insa intr-un tarziu am inceput, in cea mai perfecta limba romaneasca de care eram eu capabil- altminteri vorbeam un dialect absolut invidiabil pentru varsta mea:
"Catelus cu palu' clet..."
Doamne, da' de ce rad astia?! S-or fi asteptat sa le declam in engleza sonetele lui Shakespeare ori sa le zic in original vreo poezie de Rilke?! Mai tarziu, folks! Cu siguranta, erau niste ciudati. Ok, le fac o concesie, incep din nou:
"Cateuls cu palu' clet..."
Iar radeau. Nu-i a buna, e clar: astia sigur trebuie sa consulte un doctor calificat si rabdator! Pana una-alta, ii voi ignora cu superioritate de star. Mi-am prins manutele la spate, am pus ochii in pamant sa nu-I mai vad pe razaciosi, am inceput sa ma legan de pe un picior pe altul ca sa-mi fac curaj si am continuat:
"...Fula lata din cotet.
El se jula ca nu fula
Si l-am plins cu lata-n gula!"
Am ridicat ochii, in triumf, gandind fireste, la ce gandesc toti cei aflati in situatia mea...
"And I'd like to thank the Academy for this award and say a prayer for the world's peace...."
Insa in loc de statueta sclipitoare (altminteri numai buna de tarat pe jos in chip de masinuta, fireste!) , am primit un val de pupaturi, am fost strans in brate si m-au ciufulit de tot. Hotarat lucru, oamenii astia mari nu sunt tocmai normali; oare astia cand se maturizeaza?!