Duminică
... ar trebui să fiu mulțumită că mă pot odihni, că pot să mă refac după o săptămână întreagă de muncă, dar parcă tot mai des mă gândesc la expresia care spune că nicăieri nu-i mai bine ca acasă, și parcă mi se pare falsă de la un timp.
Acasă la mine nu mă mai simt acasă... poate că este de vină răceala mea care parcă nu mai trece cu adevărat, sau poate doar vremea, că asta se folosește mai nou ca motivație la stările aiurea ale fiecăruia, să se evite un răspuns concret. Nu-mi mai găsesc rostul, nici locul aici, la mine acasă.
Nu mai pot să-mi fac un plan doar pentru mine singură fiindcă nu consider că pot merge mai departe așa, singură.
Am așteptat cu înfrigurare momente de căldură sufletească din partea unor oameni care nu sunt capabili de așa ceva nici măcar în momentele cele mai frumoase, nici de vorbe bune, care să te facă să crezi că va fi bine măcar o vreme... nu mai pot să accept un compromis din partea acestor oameni de care sunt legată nu fiindcă așa vreau eu...nu este alegerea mea; doar normele morale mă obligă să păstrez acel minim de bun-simț și să nu explodez când simt că sunt prea exploatată și șantajată din punct de vedere sentimental. Nu mai vreau așa ceva !
Poate că ar fi timpul să mă reorientez cu seriozitate către "ceva-ul" care cred eu că ar merita, cu adevărat, toată atenția și dragostea mea. Toate eforturile mele de a încerca să-i înțeleg și să-i accept pe oamenii care mă înconjoară nu au reușit decât să-i facă să aibă impresii false, cum că aș fi eu la cheremul lor, oricând ar avea ei chef. Pentru ce să fac numai ce spun alții ? Am viața mea și cred că pot să trăiesc așa cum vreau eu, fiindcă sunt un om liber, în fond. Nu pentru că sunt majoră și vaccinată, după o expresie care a început deja să mă scoată din sărite...sunt un om liber, care are dreptul de a-și trăi viața așa cum crede de cuviință. Și asta am de gând să fac, de acum înainte, să-mi trăiesc viața, așa cum este ea, cu bune și cu rele, pentru că sunt călător prin timp, și nu voi fi aici veșnic. Poate nu va conveni multora această decizie a mea, ca o revoltă, ca o răzbunare pe toată lumea din jurul meu....am ratat de la bun început, iar speranța mea prelungită ani de zile, fără să se mai întrevadă măcar vreo urmă de început de realizare, a fost de fapt o prostie imensă care nu a dus la nimic bun. De ce să mai vreau să perpetuez o situație pe care o cunosc, și știu că nu-mi va aduce niciodată nimic, nu-mi va bucura sufletul nici măcar o singură clipă ? Cunosc în amănunt trecutul, e al meu; nu-l pot nega și nici nu-l pot uita, a durut prea mult.
Dar cine să mă asculte?