Iubirea de aproapele si cei doi proletari ai sexului.

Sau o noua interpretare a poruncii ‚iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti’. Intai ca nu a fost atat de porcoasa pe cat ma asteptam desi se pare ca editorul francez a mai taiat din scenele mai tari. Stilul ales de scriitor e cel al confesiunii derulate putin prea pe rapid, de parca a avut de la inceput in minte schema clara a romanului si nu a mers deloc pe improvizatie sau inpiratie. Personajul principal, o curva masculina exaltata si dramatica pe alocuri, rol asumat si construit pe indelete, vrea sa demoleze rutina, plictiseala zilnica inlocuind-o cu placerea sexului ilicit platit. Pana isi intalneste jumatatea si amandoi incearca sa isi duca la indeplinire menirea de apostoli ai sexului liber, caritabil.
Cateodata iau un text literar prea personal si nu m-am putut abtine sa nu fiu putin geloasa pe tipologia femeii alese de Bruckner, cea exotica, misterioasa, capabila sa nasca pasiuni distrugatoare. Cat de rare astfel de caractere.
Paranteza, povesteam cuiva de carte si de personajele putin credibile in opinia mea, prieten aflat acum in orasul de pe malul Senei in care se intampla actiunea si, la un moment dat, se opreste si rade. Pe fereastra tocmai vazuse un ‚inger’ , o femeie mai in varsta cam la doi metri cu o fusta mini strident machiata…Am rectificat atunci, acele personaje exista.

Din pacate, Bruckner a ales sa scrie o carte cu intriga de thriller, vezi finalul. S-a folosit prea mult de motivatiile freudiene, cred eu depasite acum. Nu cred ca e un roman care place femeilor sau care sa ne mangaie orgoliul de feministe ascunse, asa cum spune supracoperta si cand afirm asta am in minte pedeapsa primita in momentele sechestrarii, o femeie nu ar duce sadismul pana la limita asta ci ar alege alta cale de a emascula un barbat. In noi zace inca instinctul perpetuarii speciei.

Dar cumva mi-a placut finalul.

Luni de fiere sau falsa criza a cuplului contemporan

Am citit-o putin cu teama de ‚parazitare’. Eu vreau sa cred inca in iubirea care uneste doi oameni pentru totdeauna. Dar cu siguranta intre mine si lumea autorului se afla mii de kilometrii metaforici.

Citind, m-am linistit imediat. Bruckner reluase tema iubirii obsesive, pana la a-ti manca din propriul trup. Personajele nu sunt foarte diferite de primul roman, in special cel feminin. Stilul cartii este mai sustinut desi e tot confesiv, plictisitor deja. Singura hiba e ca autorul reduce totul la amorul visceral, numai si numai la asta. Un personaj in cautarea libertatii prin sex, spune el, cautand sa se anihilize, pierzandu-se in copulari cu personaje fara chip. Iar eu cred ca suntem mult mai complecsi de atat. Nici eu nu generalizez, ci ma gandesc la cei care nu reduc totul la orificiile corpului.. Nu?

Transformarea rapida a dragostei in ura si apoi la loc, coruperea inocentei, schimbarea balantei si primirea rasplatei pe masura faptelor sunt idei destul de conformiste si daca nu sunt sustinute de o tehnica literara inovatoare pot fi destul de depasite pentru un roman contemporan.


Un Coelho pentru cei cu stomacul mai rezistent? De ce zic asta? Pentru ca citisem deja cu ani in urma Noua dezordine amoroasa si ii cunosteam stilul cinic si totusi sentimental in abordarea si disecarea sexului si mai stiam ca e fascinat de prostitutie. Pascal Bruckner nu e nici naiv si nici superficial cum ar putea parea citind aceste doua romane. Doar comercial.