Ce fericită eram când mă dureau ochii tăi
ce perspectivă acvatică
în Atlantida aia
pentru noi amândoi
lipsiți pe vecii de văzduh...

Nici măcar oameni
nu mai eram...
Trebuia să mă rogi
tu plângând să ieșim
pași pe nisip
printre umbrele noastre
lăsate în ploaie...
umbre bolnave de singurătate bizară
urcătoare ca iedera,
și eu cu toată nepăsarea
așternută pe pleoape,
și tu cu depărtarea
uitărilor
de noi
și de ape...