Eram în librăria de pe Dorobanți ; căutam ceva pentru o fetiță de patru ani… Am ales o carte roz, cu prințese. O carte pe care Ana nu avea s-o coloreze niciodată. Eram atât de încrezătoare… Eram sigură ca miracolul vindecării ei o să ne schimbe pe mulți în bine. Că vălul ăsta gros de pâclă se va ridica – măcar un colț - și ne va lăsa să întrevedem o sclipire cât de mică din frumusețea aceea absolută pe care fiecare dintre noi o intuiește într-un fel propriu.

- Nu există Dumnezeu. Nu cred în miracole.
Ionuț își controlează revolta printr-o voce liniștită, dar vorbele-i sunt apăsate.
Îmi privesc paharul de vin și îndrăznesc – spre propria-mi uimire - să afirm :
- Eu, da.
- Dar nu vezi că mor copii nevinovați ?!
Nu pot lupta cu astfel de argumente… După câteva replici, care evident că nu-l conving, renunț. Cât de inutile sunt lucrurile pe care le facem… Suntem atât de diferiți, încât îmi vine să zâmbesc amar la gândul că oamenii se străduie cu înverșunare să se facă înțeleși unii de către alții.

Doamne, ce oboseală mă cuprinde numai când văd că nu pot găsi sensul atâtor lucruri pe care le fac la nesfârșit zi după zi… Și ce deznădejde mă înconjoară când înțeleg că nici eu nu pot fi așa cum aș vrea să fiu. Ce să mai pretind altora… Și totuși am îndrăzneala să pretind… N-ar trebui să mă mire eșecul.

E trecut de miezul nopții și am renunțat să țin pleoapele strânse inutil. Oboseala de mâine ? Hm, nimic nou. Aș vrea să știu ce-mi scapă. Ceva esențial. Ceva care – dacă l-aș afla – m-ar ajuta să zâmbesc și pe dinăuntru. Să găsesc o motivație dincolo de suprafață. Filosofiile despre viață și moarte îmi par ca niște pagini îngălbenite, cu colțurile îndoite în dreptul pasajelor « revelatoare ». Toată lumea le-a răsfoit. Le-a comentat, aprobat sau desființat. Nu vreau părerile altora, adevărurile lor. Vreau să înțeleg pentru mine cum stau lucrurile. Să găsesc o liniște care să mă ajute să o pot împărți – pe nesimțite – cu alții… Să-i pot ajuta simplu și eficient, fără ca ei s-o ceară, fără ca eu să mă întreb cum o fi mai bine…

Ana a trăit atât cât să învețe să meargă, să vorbească, să se joace… Restul e destinul părinților, nu și al ei. În ziua în care diagnosticul irevocabil a fost confirmat, după ce au revenit acasă, Ana și-a strâns păpușile la un loc, apoi și-a chemat părinții și pe bunica :
- Acum vreau să le cânt « la mulți ani ». Cântați și voi toți cu mine.
Și au cântat.

Încă era plină de vioiciune. Nu o încurca prea mult faptul că vedea doi Jerry când se uita la desene. Își ținea capul ușor într-o parte și așa părea că a rezolvat inconvenientul.
S-a supus regimului cu fructe și legume fără mari împotriviri. Mai cerea însă, din când în când, câte un biscuit. Sau un cremwurst…

În seara asta am citit un articol despre îngerii văzuți de cei care au experimentat moartea clinică. Sunt reali. « Moartea nu e un lucru rău… » Lumina și dragostea aceea incandescentă sunt niște adevăruri simțite de toți care au traversat tunelul…
Ok. Și, mai departe ? Ce-i de făcut până atunci ? aici cum stau lucrurile ? Care-i hotarul suferinței ? de unde și până unde se întinde? Chiar trebuie să ne lăsăm sufletul acoperit, altfel nu se poate? Să fie fericirea numai o himeră care să ne îmbie să mai sorbim încă o gură de cucută ?

E patetic până să și vorbesc despre suferință. Mai ales când e a altora mai mult decât a mea… Mai ales când - în mijlocul bâlciului deșertăciunilor - muzica mă îmbie să-i urmez ritmul. De fapt, am înțeles că și tristețea poate fi în deplină armonie cu o muzică și altfel decât clasică. Ipocrizie sau armonie a contrastelor ?… Detașare sau alternare nebunească a planurilor contradictorii ?…

Altă flosofie și despicare inutilă a firelor în infinite variante, care mai de care mai aiuristice și mai îndepărtate de acel unic, simplu adevăr pe care probabil nu-l voi găsi în această viață.

N-am rezolvat nimic înșirând gândurile de mai sus. Nici nu aș fi crezut, de altfel. O altă lipsă de sens îndeplinită cu liniște sufletească. Doar că neînsoțită nici măcar de zâmbetul acela amar.

Mâine va răsări iar soarele peste blocurile cenușii. Sau va ploua. Sigur e însă faptul că mărunțișurile curg neperturbate. Viața – nu și a Anei – merge pe același drum bătătorit. De ce sau încotro, încă nu mi-e clar. Încă mai caut…