Doar un copil! ... Da! Asta sunt ... doar un copil! Dar și ea este un copil și mi se pare că sunt la fel de îndreptățit să fiu copil. Cel puțin printre oamenii aceștia care nu mă cunosc, pe care nu doresc să-i cunosc, și pe care probabil n-o să-i mai văd niciodată în viață. De aceea nu mă sfiesc să-mi dezvălui pe chip, un pic nerușinat, emoția ce mă încearcă când trenul - șarpe zvâcnind - se lansează cu zgomot înfundat de fiare spre munte. Și pe Dana o încearcă aceeași emoție, o știu. Iar ea știe că știu; își lasă capul pe umărul meu ferindu-se cu delicatețe să ceară vreo confirmare din partea mea dându-mi de înțeles că știe. Aș vrea s-o cuprind dar îmi descopăr ezitări confuze ca și cum mi-ar fi teamă de mine însumi, de semnificația unui astfel de gest, făcut simplu, fără fast. Mi se pare - nu inteleg de ce? - că acest gest, făcut simplu fară fast, ca toate apropierile dintre noi, trebuie să aibă ceva tainic, sfânt ca o celebrare a unei noi entități formată ca urmare a acestei alăturări. Mă uit pe fereastră: părăsim Bucureștiul; cei din compartiment râd indiferenți între ei iar Anda închide o clipă, pradă oboselii, ochii. Și în acel moment o învălui cu brațul, chemând-o, cu o apăsare pe sold, mai aproape.
Calc pe un drum nou pentru mine, cu toate ca adulmec urmele tuturor înaintașilor. Persistă senzația de încântare și euforie a orcărui descoperitor dar ordinea ancestrală a lucrurilor mă face să mă simt un fir de nisip ce cade prin același gât de sticlă ca și milioane înaintea sa și ca milioane în urma sa. O ceremonie primordială a vieții, o ceremonie ce înfioară prin semnificațiile ei adânci stabilite la începuturile timpului; aceleași reguli ale atracției ce guvernează atomii și galaxiile... Cu câtă seriozitate gândesc aceste lucruri! Și nu mi-e greu să înțeleg ca este efectul poverii ce-mi apasă pieptul: capul ei învelit de un păr roscat, scurt până la umeri ce mă împiedică să-i văd fața. Nu ghicesc dacă este trează sau a ațipit și de accea mă feresc să fac miscări bruște."