NICOLAE BÃCIUÞ:

„Sunt un om solitar, mereu tânjind după solidaritate”

- După ce ai publicat recent două volume de interviuri, structurate într-o inedită Istorie a literaturii române contemporane în interviuri, lansată și la Bistrița, mergând cu întrebări pe la casele oamenilor (scriitorilor), ți-a venit și ție rândul să fii vizitat de… întrebări. Așadar, s-o luăm de la capăt:
Ai nostalgia locului în care te-ai născut, a Chintelnicului din Bistrița-Năsăud? Pe „telnic” îl înțeleg, este un sufix comun mai multor sate ardelene, dar ce te faci cu „chin”?
- Da, sunt un nostalgic. Unul incurabil. N-o să mă vindec niciodată de dorul de acasă, de acel prim acasă, care nu are echivalent cu nici un alt spațiu. Fiecare loc al devenirii ajunge până la urmă să însemne ceva pentru fiecare dintre noi. Pentru un om care scrie însă, locul nașterii are încărcături de semnificații aparte. Din păcate, de câte ori mă reîntorc acasă, simt cum acel loc își pierde din dimensiunea sa, devine ceva nu neapărat străin, dar ceva în care nu te mai regăsești ușor. Bătrânii de altădată nu mai sunt, cei din generația mea s-au împrăștiat în cele patru zări, iar pe cei care sunt acum copii încerc, privindu-i, să-i identific cu cei din amintirile mele. E acesta un „chin” al nostalgiilor. Când cei din sat trec pe lângă tine, te cunosc sau te recunosc, dar tu nu poți răspunde cu aceeași monedă. În aproape trei decenii de înstrăinare, s-au produs schimbări pe alocuri radicale. Îmi place, atunci când reușesc, ce-i drept rar, să revăd locuri ale copilăriei, acelea de care se leagă o amintire sau alta. În fiecare scorbură a copilăriei mele e așezat un zeu, ca să-l invoc pe Nichita Stănescu dintr-o Elegie a sa.
- Între 1971 – 1975 ai fost elev la Liceul „Liviu Rebreanu” din Bistrița. Încă de pe atunci te-ai orientat spre colaborarea cu unele publicații școlare. A fost aceasta o experiență bună sau doar un capriciu din care n-ai învățat nimic?
- Ca elev, am avut șansa unei atmosfere culturale antrenante. Colega mea de clasă, Domnița Petri, era deja un nume de notorietate în poezia tânără, își publicase o plachetă, „Timpul sevei”, iar ea devenise și un fel de ștachetă care a impus exigențe, pretenții și ambiții pe măsură. Cenaclul Liceului „Liviu Rebreanu” din „vremea mea” o mai includea și pe Cleopatra Lorințiu. Dacă e să privim spre acel moment din perspectiva evoluțiilor ulterioare, trebuie să recunosc că am avut parte de o companie selectă. Păcat că Domnița Petri, pe care am privit-o întotdeauna cu admirație, invidie frumoasă și cu multe speranțe, trăitoare acum prin îndepărtata Californie, s-a îndepărtat și de scris. Prin ea am înțeles rostul „Zărilor senine” ale scrisului.
Revista liceului, „Zări senine”, a fost și n-a fost o joacă. Noi, cei care i-am trăit o parte din clipele ei, ne-am asumat-o cu responsabilitate. Dar și cu mândrie și orgoliu. Exista o fascinație a literei tipărite, care nu se putea să nu te facă să simți nevoia zborului.
Să nu uităm că eu am debutat cu poezie în revista „Zări senine”. Pentru mine, revista înseamnă, așadar, foarte mult, ea mi-a semnat certificatul de naștere literară. Prin ea am învățat să prețuiesc altfel cuvântul scris.
Rostul publicațiilor școlare este, din ce în ce mai mult, decisiv în destinul literar al noilor generații, tot mai ademenite de alte teritorii, care se îndepărtează de tentația scrisului. Anotimpul ideal pentru „recrutarea” ambițiilor literare este cel al revistelor școlare. La această vârstă baza de selecție este mare. Încet, încet, dacă nu este cultivat „microbul” creației, nu se mai poate alege, ci doar culege.
- Bănuiesc că anii petrecuți la Cluj-Napoca, în calitate de student la secția română-engleză, a Facultății de Filologie, actualmente Facultatea e Litere, au fost hotărâtori pentru formația ta scriitoricească, pentru apropierea de revista studențească de cultură Echinox. Cum ai luat prima oară contact cu mișcarea echinoxistă?
- Anii studenției, prinși în mrejele echinoxiste, au fost decisivi pentru ceea ce a urmat pentru mine, ca scriitor, dar și ca împătimit al presei. Prin Echinox am descoperit mirajul presei literare, sentimentul solidarității culturale, nevoia de mântuire prin cultură. Am avut o șansă pe care n-au avut-o foarte mulți echinoxiști. În vâltoarea pregătirii Echinoxului aniversar, la zece ani de la apariție, l-am întâlnit pe Ilie Rad-Nandra, care mi-a deschis porțile revistei. Și eram în primele luni de facultate. Am furat startul, având apoi în față aproape patru ani de echinoxism, o „ucenicie la clasici” în viață – Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic, dar și niște parteneri respectabili. L-am mai prins pe Emil Hurezeanu, care prin Lecția sa de anatomie a dat o lecție poeziei optzeciste, pe care apoi eu am antrenat-o într-o dezbatere care s-a dovedit până la urmă referențială: Ancheta „Dreptul la timp”, care a făcut carieră în istoria literară a acelei perioade. Dorin Sârghie, Andrei Zanca, Cristina Felea, Helmuth Britz etc. au fost cei cu care am crescut la Echinox. Dar Clujul acelor ani îi avea activi și pe Marta Petreu, pe Ion Mureșan, care au trecut prin experiența celeilalte reviste studențești, Napoca Universitară, și care au venit mai târziu la Echinox. Dar Clujul acelor ani era dominat de tribuniștii Augustin Buzura, Dumitru Radu Popescu, de steliștii Aurel Rău, Horia Bădescu, Adrian Popescu… Era o atmosferă deasupra căruia Echinoxul era ca un fel de aură.
Uneori, îmi vine să spun că, de fapt, n-am absolvit Facultatea de Filologie, ci Facultatea Echinox. Facultatea Echinox rămâne o școală care a dat mai multe nume literaturii române decât a dat Facultatea de Filologie. E ușor de verificat. E la îndemână ultimul Dicționar Echinox, realizat sub coordonarea lui Horea Poenar.
Facultatea Echinox mi-a deschis larg porțile literaturii. În plus ea a modelat și conștiințe literare și caractere.
- Povestește-mi un moment mai deosebit din cadrul redacției Echinox pe care nu-l poți uita și care te-a marcat…
- O, sunt atâtea lucruri memorabile legate de Echinox, de la ședințele de redacție la salahoria în tipografie. Trăiam tipărirea fiecărei coli și ne grăbeam să ne fălțuim câte un exemplar încă înainte de tipărirea integrală a tirajului. Revista nu apărea ușor, trecea prin sita cenzurii, vigilentă la îndrăzneala redactorilor ei. Aici au fost publicate texte care n-au putut apărea în alte publicații, dar au fost și texte care au fost scoase și din faza de bun de tipar. Îmi amintesc de lupta pentru păstrarea unui text legat de Lucian Pintilie și filmul său, „De ce trag clopotele, Mitică?” Până la urmă textul a fost înlocuit, dar bătălia a fost frumoasă.
Revista avea și probleme materiale, deși toți redactorii munceau fără să fie plătiți. Munca lor a fost însă, în timp, răsplătită, ba chiar echinoxiștii au rămas datori Echinoxului.
Revista apărea cu întârzieri, ne mai salvam cu numerele duble sau chiar triple uneori, pentru a fi „la zi” și a avea 12 apariții în fiecare an. Nu-mi amintesc să fi fost înscrisă în Catalogul publicațiilor. Aveam însă abonați „la redacție”, cărora, tot prin muncă voluntară, li se trimiteau revistele prin Poștă. Distribuiam revista peste tot prin Cluj, pe la Croco, Arizona, pe la facultăți. În loc să ne fie rușine de munca aceasta „înjositoare”, eram mândri. Vezi, privite peste timp, acestea sunt lucruri pe care nu le poți uita, te marchează.
- Ești unul dintre cei mai cunoscuți scriitori echinoxiști grație activității tale de redactor, secretar responsabil de redacție (1978 – 1982) la această revistă dar și datorită cărților pe care le-ai publicat și, nu în ultimul rând, activității tale de redactor la Vatra și redactor la TVR. Există o complementaritate între presa scrisă și cea orală? Nu există deosebiri substanțiale între ele?
- Sunt două limbaje diferite. Cu aparență de complementaritate. Scrisul te face mai responsabil, vorbitul mai superficial. Salvarea vine atunci când vorbitul are la bază scrisul. Și, totuși. Sfânt este scrisul, el e cel care rămâne. Sună atât de contemporan: Verba volant… Oralitatea nu doar că te face mai superficial, dar te împinge și spre o retorică adaptată. Scrisul e mai aproape de… eternitate, iar vorbitul de… efemeritate. Blaga era un vorbitor „împiedicat”. Dar scrisul lui e strălucitor. Vorbind, mai poți păcăli, scrisul însă nu-ți lasă nici o portiță de scăpare.
- Cum era Romulus Guga ca redactor-șef al revistei Vatra? Cu ce dificultăți se zbate acum această revistă, care era într-un timp foarte căutată la Bistrița?
- Romulus Guga a fost omul providențial pentru Târgu-Mureș. El s-a detașat în mișcarea vetristă prin disponibilitățile sale diverse: era și poet și prozator și dramaturg și publicist și manager de revistă și activist cultural, în sensul cel mai bun al termenilor. El a știut să facă la Târgu-Mureș o revistă pentru toată țara. În revistă se regăsea întreaga viață culturală a zonei, cu ceea ce avea reprezentativ, într-o abilă punere în pagină cu valorile naționale. Ea a promovat valorile locale, le-a susținut, le-a impus, a atras atenția asupra mișcării culturale din zonă. Era o revistă care și-a câștigat un prestigiu binemeritat în concertul publicistic al epocii. Vatra de acum a renunțat la strategia care a impus-o. Și-a căutat o altă identitate, inclusiv grafic. E o altă revistă, cu alt program, cu alți colaboratori, cu altă deschidere. Această altă deschidere poate că nu o mai face interesantă și căutată la Bistrița. Ce-i drept, și dintre cei care o căutau cândva la Târgu-Mureș au rămas foarte puțini. Revista nu se mai situează, prin programul său, în același orizont de așteptare al cititorilor mureșeni. Revista și-a propus să fie altceva și a ajuns să fie altceva.
Ea este însă vitregă nu doar cu bistrițenii, pe care înainte de 1989 îi avea printre susținătorii frenetici, ci chiar cu mulți dintre scriitorii târgumureșeni, care nu mai apar cu anii în paginile ei, nici cu texte originale, nici cu comentarii la cărțile pe care le-au tipărit. Ceea ce nu e nici corect, nici cinstit, nici moral…
- Alături de Ioan Pintea ai fost un apropiat al lui N. Steinhardt. Rod al acestei apropieri de marele cărturar a fost volumul Între lumi. N. Steinhardt, Convorbiri cu Nicolae Băciuț (Editura Tipomur, 1994) Cum ți-a venit ideea conceperii și scrierii acestei cărți și cum ai lucrat la ea? Ai înregistrat sau ai notat răspunsurile?
- Ideea cărții de interviuri cu N. Steinhardt are și o parte de istorie bistrițeană. Pentru că aici l-am întâlnit prima oară pe N. Steinhardt, la celebrele Saloane „Liviu Rebreanu”, și am pus la cale convorbirile noastre. În acea vreme susțineam rubrica „Vatra dialog”, care și-a câștigat și prin interviurile mele o oarecare notorietate. Interviurile au fost realizate epistolar. Îi trimiteam în scris întrebări lui N. Steinhardt la Rohia. Era de neimaginat o carte de interviuri cu N. Steinhardt înainte de 1989, de aceea nici nu m-am gândit la un astfel de demers. Dialogam, pur și simplu. Fiindcă dacă mi-aș fi propus o carte, așa cum erau cărțile de interviuri deja apărute, cu Marin Preda, cu Nichita Stănescu, altfel ar fi stat lucrurile. Convorbirile epistolare cu N. Steinhardt mă întăreau. Să nu uităm că N. Steinhardt era și un mare duhovnic. Iar, pe lângă epistolele mele, aveam și convorbiri telefonice, pe marginea dialogurilor noastre epistolare, a unor texte pentru Vatra. Sau pe cele mai diverse teme legate de viața noastră cea de toate zilele. Omul care a trecut prin atâtea suferințe pentru convingerile sale nu dorea ca să aducă cuiva suferință. Să nu uităm că el nu era printre cei agreați de regim, fiind destul de strict supravegheat, urmărit. În plus, el avea un drag al său special pentru scriitorii tineri. Simțindu-te alături de N. Steinhardt, nu puteai să-ți îndoi coloana vertebrală.
- Ai călătorit mult în străinătate și ai scris și jurnale de călătorie, unul se cheamă America, partea nevăzută a lunii (Editura Tipomur, 1994). Care este această parte nevăzută a Americii? Acum, bănuiesc că ar fi cele două turnuri dărâmate de extremiști…
- Am călătorit în străinătate. Nu știu dacă mult sau puțin, pentru că niciodată nu e prea mult, atât cred că sunt de importante călătoriile. Cunoscându-i pe alții te poți cunoaște mai bine pe tine însuți, călătoriile „exterioare” fiind însoțite, în cazul unui scriitor, și de călătorii „interioare”. Scriitorul nu e simplu turist. Pentru mine, în 1990, la prima întâlnire cu America, parte nevăzută era de fapt America reală, dincolo de orice rațiuni ideologice. Și nu e neapărat America cea strălucitoare, dimpotrivă. Când le-am spus amicilor americani că voi scrie o carte despre America, am stabilit clar cele două sensuri „The Unseen Part of the Moon” și „The Darkness Part of the Moon”. Pentru că nu era vorba de partea întunecată a Americii, ci de partea nevăzută/necunoscută de noi, cei îndoctrinați cu imaginea catastrofică a capitalismului american. Oricum, America trăită e alta decât cea povestită. Indiferent cine e „povestitorul”. Pentru mine a fost însă o experiență pe care nu ezit să o numesc fundamentală. Aș fi fost cu totul alt om dacă nu descopeream, la câteva sute de ani după Columb, America.
Iar America de după 11 septembrie 2001 nu mai poate semăna cu cea de dinainte. Lumea, în general, nu a mai poate fi la fel, după această dată.
- Să vorbim puțin și despre prezent. Ești conducătorul unei instituții culturale importante, zic eu. Ce rol ocupă ea în viața ta, deoarece, prin 2001, cu ocazia Colocviilor „George Coșbuc”, desfășurate la Bistrița, erai oarecum sceptic cu privire la posibilitățile unei asemenea instituții, la prezența ei culturală în cotidian?
- Nu mi-am pierdut pesimismul. Dimpotrivă, mi l-am mai consolidat. Instituția pe care o conduc a fost una dintre cele mai îngenunchiate instituții postdecembriste. Ea s-a dorit un fel de Constantin Brâncoveanu, statornică în idealurile sale culturale. I-a fost tăiat însă capul. Încet și în chinuri groaznice, până a ajunge, în anul de grație 2005, cu buget zero la capitolul programe, proiecte, acțiuni culturale. Aceasta este opera Monei Muscă, un ministru al culturii care în biografia sa culturală are doar pagini albe. E prima oară în istoria acestei instituții când i-a fost tăiat bugetul, în contradicție cu statutul său. Ce să mai facă o astfel de instituție care a fost îndepărtată fără cruțare de la menirea sa?! A fost transformată într-un fel de poliție a patrimoniului cultural. Dar nu mai e nici atât. E o instituție batjocorită, schingiuită pe cruce. Ministerul Culturii și Cultelor a avut o grămadă de miniștri în ultimii cincisprezece ani, ajungând până la politizarea structurilor ei manageriale. Cultura subordonată intereselor de partid mi se pare un nonsens. O blasfemie.
- Nicolae Băciuț, ce loc ocupă solitudinea în viața ta? Când ești singur, când dorești să fii singur, când reușești să fii singur?
- Gavril Moldovan, eu sunt un om solitar, mereu tânjind după solidaritate. Nu-mi plac găștile de nici un fel. Ele, ca și somnul rațiunii, produc monștri. Iar la masa de scris nu poți fi decât singur, singur, singur… Nu te salvează nici un prieten, nici o gașcă. Nici măcar dușmanii. Găștile de obligă la compromisuri, la prostituție culturală, la abdicarea de la principii morale.
Admir pe cei care au vocația prieteniei, cei care nu te deturnează de la rosturile tale, nu se folosesc de tine pentru interese meschine. E nevoie de prietenie, de solidaritate, dar nu pentru a-ți masca neputințe și ratări, ci pentru a-ți deschide sufletul și a ți se deschide, cu sinceritate și la reciprocitate, suflete.
Pot să fiu singur când rămân doar cu mine însumi, dar mă pot detașa într-o mare aglomerare umană și să trăiesc o anume singurătate. Mai poți fi singur și într-o lume ostilă, pe care nu ți-o poți apropia nici într-un fel. Dar]mai există și o altă față a monedei singurătății: să fii singur, dar să nu te poți detașa de presiunile realului, să simți cum acesta te sufocă, lipsindu-te de liniștea interioară pe care o tânjești.
- Vorbește-mi puțin despre ultimele tale cărți apărute sau neapărute și despre Editura Tipomur.
- Pe „masa” mea de lucru, în laptop, stau la rând câteva cărți. Un volum de versuri, Portret după autoportret, un volum de proză scurtă, Femeia din Paradis, unul de publicistică, Trecut provizoriu, un jurnal de călătorie, Muntele Athos – Meteora, via Bizanț, am început să-mi dactilografiez și pagini mai vechi de jurnal, Camera ascunsă… Scriu zilnic, nu mă menajez. Cu sentimentul că „Timpul crește-n urma mea…”
Editura Tipomur e o parte importantă a participării mele la… banchetul cărților. Am tipărit peste 450 de titluri, semnate în principal de autori mureșeni, dar și bistrițeni, harghiteni, brașoveni... A fost un hei-rup al recuperării, dacă ne gândim că, până în 1989, autorii mureșeni nu au tipărit mai mult de vreo sută cincizeci de cărți. Sigur, problema e câte din ele vor rămâne? Dar nu putem să refuzăm să mai tipărim cărți în așteptarea capodoperelor!
- După 1989 s-au scris cărți importante în poezia și proza românească. Ce ți-a atras atenția mai mult? Poezia bate ea oare pasul pe loc, devine un spațiu al tânguielilor și obscurităților de tot felul? Dar proza? Ce părere ai despre Gheorghe Crăciun, despre Vasile Andru? Nu crezi că proza a luat-o înaintea poeziei?
- Paradoxal, în România postdecembristă s-a scris foarte mult și s-a tipărit și mai mult. Și poezie și proză. Mai puțină critică și istorie literară, eseu, dramaturgie. Au câștigat teren jurnalul, memoriile. A existat chiar o modă a acestora din urmă. Într-o complicitate cerere – ofertă. Sau invers?
Nu cred că a luat-o proza înaintea poeziei și nici poezia înaintea prozei. Nici nu cred că are vreo relevanță o astfel de competiție. Dacă există. Dar nu există.
Așa cum mi-i propui pe Gheorghe Crăciun și Vasile Andru, ei par extrași din pălărie. Nu e nevoie să fie discutați separat. Distinct de ceea ce se întâmplă în fenomenul literar contemporan.
Grav e însă că apele literaturii române sau tulburat. Nu doar ale celei la zi, ci și la capitolul recuperări. Reevaluări. Cred că trăim în plină degringoladă, confuzie a valorilor. Mai rău ca înainte de decembrie 1989, când se putea da vina pe dictatura valorilor agreate ideologic. Acum e mai greu de cernut valorile. În anii ’70 – ’80, scriitori de 50 -60 de ani erau deja antologați în BPT, în Cele mai frumoase poezii, colecții care, într-un fel, clasicizau. Acum se caută sponsori sau se așteaptă mila politicienilor ca să se mai aloce ceva fonduri pentru tipărirea de cărți.
Capitalismul a ieșit învingător. În România, țară cu 22 de milioane de locuitori și 220 de mii de cititori, greu mai poate trăi un scriitor din scris. El își tipărește cărțile și consideră acest lucru o victorie. Plata și răsplata lui sunt în ceruri.
- Care este în prezent aportul municipiului Târgu-Mureș la diversificarea culturii țării? Care sunt relațiile dintre scriitorii români și maghiari? Cum își mai desfășoară activitatea Cenaclul „Liviu Rebreanu”?
- Relațiile dintre scriitorii români și maghiari din Târgu-Mureș sunt admirabile, sublime… știi cum e mai departe! Nici măcar amintirea lor n-a mai rămas. Am fost, înainte de 1989, la întâlniri cu cititorii și împreună cu Marko Bela. Deși erau, într-un fel, forțate, impuse, aceste întâlniri aveau loc și erau chiar agreabile. Acum scriitorii români și maghiari se întâlnesc, câțiva dintre ei, la adunările Asociației Scriitorilor din Târgu-Mureș, când au loc alegeri. Apariția vreunei traduceri din maghiară în română sau viceversa e o raritate. Nu mai știu unii de alții și nici nu pare nimeni deranjat de acest lucru. Mai apar niște of-uri și uf-uri, dar trec repede. Nu ne mai înțelegem scriitorii români între noi, darmite să ne înțelegem cu ungurii. Niciodată n-a fost mai sectarizată viața literară mureșeană ca acum. Și parcă în raport invers proporțional cu înmulțirea valorilor. Cu cât crește numărul de diletanți și grafomani, cu atât cresc orgoliile, disensiunile.
Cenaclul „Liviu Rebreanu” nu mai există decât ca istorie locală. El și-a încheiat de mult socotelile cu viața literară și nici nu au apărut înlocuitori ai vieții cenacliste, decât unul, cu… năut. Mai degrabă o încercare de exhibare a frustrărilor și complexelor.
Sigur, dacă luăm en gros lucrurile, s-ar putea crede că Târgu-Mureșul e un oraș privilegiat: are trei teatre (cu secții în limba română și în limba maghiară), Filarmonică de stat, muzee, săli de expoziție, biblioteci, edituri, ONG-uri culturale etc. Fiecare încearcă însă să facă ce poate, cu bani puțini, ca să se facă auzit, citit, văzut… În Târgu-Mureș și în țară. Dacă se poate și peste graniță.
- În încheiere, te-aș ruga să-mi spui dacă ești mulțumit cu ce ai realizat în scris? Regreți că n-ai putut scrie cutare sau cutare subiect, nu ai putut trata o problemă din anumite motive?
- Cum aș putea fi mulțumit? Ar însemna să-mi fi cioplit deja crucea! Nu mi-e rușine de ceea ce am scris, dar mai era loc, mai încăpeau multe. Oricum, n-am fost un leneș. Din păcate, m-am lăsat adesea antrenat în activități, plăcute, ce-i drept, dar care m-au ținut și departe de masa de scris mai mult decât ar fi trebuit.
Am destule proiecte literare pe care nu le-am finalizat, dar nu pot învinui pe nimeni pentru asta. Eu sunt singurul vinovat. Sigur că regret că nu mi-am dus toate gândurile până la capăt, dar poate că mi-am propus mai mult decât îi este îngăduit unui om într-un veac atât de agitat. Dar trebuie să mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a îngăduit să fac și ceea ce am făcut până acum.

Târgu-Mureș, 25 – 26 septembrie 2005

GAVRIL MOLDOVAN