Nu pot să visez că sunt prea lucid; nu pot să dorm că sunt prea visător; nu pot să gândesc că sunt prea adormit.
Gândul îmi fuge din amintire în amintire. Nimic nu-l atinge. Sunt sufletul pierdut alintat de moarte, sunt setea umezită cu un potop. O dorință: să fiu speranță; speranță pentru inima biciuită cu funia noduroasă de deziluzii. Două dorințe: să fiu lumină pentru ochiul promis întunericului și apoi să-l închid. Trei dorințe: să mă nasc, să râd și să mor; toate doar într-o clipă. O singură dorință: să fiu un punct. Să fiu un punct inexistent. O singură părere de rău am: orice individ cu o gumă mă poate șterge. Dâra roșie lăsată de gumă e traseul vieții mele, drum urmat cu sfințenie. Viața mea, de câțiva milimetrii, e veșnică. Văd, simt dar nu pot vorbi. Cum să spun că tabloul vieții e pictat în culori șterse? Albastrul, cerul, e lichid, înecând credința, verdele vegetal otrăvește seva dătătoare de viață, negrul humei este singurul care luminează. În acest peisaj unic în care existența ta este oglindită, un singur punct atrage.
Și după ce ani întregi “ a fi” te-a definit, atunci,acolo, nu rămân nici furii, nici neîmpliniri, nici amintiri, ci doar un punct. El încheie conjugarea verbului “ a spera” :ei speră. Ei, cei din viitor, la sfârșitul cărora vor pune iar punct. Vreau să fiu veșnic. Vreau să fiu un punct.