Cel mai tare m-a mirat reacția ta, atât de liniștită și naturală, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, iar eu nu aș fi spus decât banalități. Aproape m-am simțit ca un prost în fața ta, atâtea frământări, pentru ce? Ca să iei totul ca pe cea mai firească despărțire, ca și cum toate ezitările mele nu ar fi însemnat nici măcar un foc de paie...
Așteptam de multă vreme să îți spun ce aveam pe suflet, cred că nici Nisipeanu nu s-ar fi gândit atât de mult la o mutare cu Kasparov. Poate și pentru că, la 25 de ani, nu îmi mai place să mă joc așa cum se întâmpla la 18, când orice floare oferită era emoția împlinirii unui pas în plus către primul sărut. Pe atunci ofeream o floare pentru a-i desface petalele alteia, dar nu la fel a fost și în cazul tău. Nu... Pe tine te-am cules fără să îmi dau seama, cu o imaturitate incredibilă și fără nici o prevedere a unor consecințe regretabile. Da, regrete, pentru că nimic nu mă încearcă mai puternic acum precum regretul de a fi mers mai departe decât ar fi trebuit cu tine, într-o relație pe care am simțit-o fragilă începând cu ziua imediat următoare primei țineri de mână. Știu că te doare să citești astfel de cuvinte, dar ce te mai poate marca după seara despărțirii noastre?...
Cu privirea candidă cu care ai răspuns monologului meu crispat, ai reușit să-mi rănești orgoliul masochist pe care îl antrenasem spre obținerea plăcerii în atâtea despărțiri înaintea ta. Nu îți povestisem despre ele decât tangențial pentru că nu aveai voie să cunoști mai multe decât îmi permitea nevoia atavică de a prinde și de a gusta, nevoie care mă înlănțuise ca pe orice bărbat de la Adam încoace. Zâmbetul tău durea mai tare decât tăcerea friptă a obrazului meu și ordinea aproape perfectă a cuvintelor tale îmi creau numeroase momente de neliniște în care simțeam cum firul încăpățânării mele era gata să cedeze și să mă determine să renunț în favoarea unui discurs capitulant. Ar fi fost pentru a câta oară când personificarea unei relații mi-ar fi fost întoarsă de la un eșafod defect? Iarăși amănunte pe care nu aveai de unde le cunoaște decât prin filtrul politicii mele dictatoriale.
Ce altceva am fost în toate relațiile mele decât un dictator feroce, un animal trimis în junglă pentru a strânge hrana familiei sale sentimentale? Ca un vânător care marchează fiecare copac pe care victimele l-au folosit ca salvator în ultima secundă, așa obișnuiam să spun „Drum bun în viață!” și să urmăresc colțurile ochilor din care invariabil, ca vulcanii supraîncălziți, țâșneau mărgelele de apă și se rostogoleau avântate peste obrajii arizi. Satisfacția mea sălbatică atingea atunci cota maximă și, în astfel de momente, eram chiar cel mai fericit locuitor al cortului meu de carne și oase.
Cu tine a fost altfel... Așa și trebuia să fie pentru că sufletul meu se lăsase pentru prima dată dirijat de altceva atunci când am hotărât să mai încercăm o dată. Atunci am simțit că Dumnezeu îmi spunea să vin la tine penrtu a-ți povesti noua legendă a sufletului meu condus de credință. Totul s-a dovedit a fi lucrarea Lui pentru că am luat-o apoi de la capăt cu aceeași rutină presupusă de o poveste de dragoste, îmbinată însă cu principii creștine. A rezultat astfel o legătură îndopată de altruism din care ne-am hrănit reciproc până când, asemenea unui catoblepas, facerea de bine în interesul celuilalt a mistuit dragostea cu care se alimentase inițial relația noastră.
Reacția ta finală a dovedit că povestea noastră nu a mai repetat firul epic al urmăririi vânător-victimă cu care fusesem obișnuit înaintea ta. Și, deși pe moment cuvintele mi-au fost cenzurate de șocul surprizei, acum, din liniștea focului mocnit ce arde în mine, pot să te asigur de recunoștința pe care o port maturității cu care ai știut să răspunzi momentului. Poate ai fost ajutată să te pregătești în acest sens de șovăielile mele anterioare și de atât de numeroasele „intrări în bârlog” pe care convenisem amiabil să le punem pe seama teoriei revoluționare a doctorului Gray. Nu aș vrea să cred înt-o astfel de presupunere stupidă, dar poate că m-ai prins... Vânătorul prins de pradă... Dacă supoziția mea este corectă, atunci cred că te-ai distrat bine pe seama ezitărilor și a nehotărârii mele și că trebuie să îmi fi plâns de milă chiar, după despărțire, atunci când în bătaia fulgilor mi-am întors capul pentru a vedea dacă nu cumva ai rămas stană de piatră privindu-mă într-o implorare continuă. Disperarea femeii după singurul bărbat care i-ar fi putut aduce satisfacție... Ah, ce mi-ar mai fi plăcut să te văd încă acolo, nemișcată! Dar nu, tu plecaseși în același timp cu mine, ba, mai mult, puteam să disting hotărârea cu care continuai să mergi, rănindu-mi satisfacția.
Atunci m-a durut, dar mi-am dat seama că totul era după un plan. Eu trebuia să mă vindec de plăcerea de a vâna și era imperios necesar ca, o dată pentru totdeauna, să lepăd instinctul de vânător și să îmbarc haina păstorului răbdător pe care promisesem să o port înainte de a mă întoarce la tine. De aceea, cred că ar trebui să trăiești în momentele acestea mulțumirea sufletească a faptului că, prin atitudinea ta, ai reușit să reorientezi un pierdut care era gata, în pofida jurămintelor, să își ridice în continuare tolba cu săgeți și să o ia de la capăt cu fuga sa interminabilă după hrană.
Acum însă, datorită ție, voi reveni pe drumul bun.
Adio!