O zi obișnuită. Trebuie să merg la el. Îl știu de cinci zile și pentru mine nu e decât o figură ștearsă, ros pe dinăuntru atât de rău încât imaginea lui e macabră. Nu și-a pierdut însă speranța deși e în agonie, se zbate între viață și moarte. Oare de ce nu vrea să moară? Nu i-ar fi mai ușor? Maxilarele îi sunt încleștate, ochii pierduți în orbite, mâinile bat aerul din când în când parcă ar vrea să apuce ceva. Îl prind de braț și îl strâng cu putere. Mârâie la mine fără să mă poată privi și nu-și dă seama că eu vreau să-l țin în lumea asta. E slab ca un schelet, ca și cum toată carnea s-ar fi topit arsă de un acid puternic, dar forța lui e de necrezut. Se zbate și trebuie să-i eliberez brațul rece, mult prea rece. Se liniștește puțin sau poate intră mai adânc în coma ce-l cuprinde și doar suflul greoi și insuficient se mai aude. Îl privesc și trupul lui cu mult imbătrânit nu se mai mișcă. Știu ca nu ai murit! Nu așa de repede. Îl strâng cu putere de deget, cu toată forța mea, riscând să-i strivesc falanga uscată. Mârâie iar, dar mai încet, parcă ceva îl înăbusă. Îl zgudui cu putere, încerc să-l trezesc și-l injur cu voce tare că și-a găsit să vrea să moară tocmai acum. Și dacă tot vrea asta, de ce să facă atâta circ? Să moară mai repede! Nu pot să-l mai misc...se opune cu putere oricărei încercări, dar eu nu vreau să-l las în pace. Acum brațele îi sunt fierbinți și parcă o dată cu căldura degajată îi ies și ultimele clipe ale unei vieți nenorocite. Cum poate să fie atât de galben și atât de cald în același timp? Nimic nu-l mai poate ajuta...e deja un cadavru, iar respirația de acum e doar din inerție sau un reflex pe cale să se stingă. Nu mai are puterea să se mai zbată pentru ultima dată și-și dă sfârșitul într-o nemișcare totală. Gata! Deși am mâncat bine de dimineată îmi apare un gol in stomac, încep să nu mai gândesc limpede, ura îmi încețoșează privirea și încep să înjur fără subiect. Bineînțeles că îmi apare imaginea lui, a celui dintâi, în minte și parcă rânjetul de pe fata lui îmi e adresat direct.
Nici nu-mi dau seama cum ies din cameră și dau peste ele, două femei care așteaptă cu înfrigurare la ușă. Mă uit în ochii lor. Nu e nevoie să le mai spun nimic și văd cum le apar lacrimile, cum încep să curgă șiroaie, primele lacrimi care plâng un mort. De ce au avut speranță?