Aceeași trezire dimineața, cu mintea-mi încă adormită și întrebându-mă ce va mai urma. Am atâtea de făcut într-o singură zi și nu le fac, și disperarea că nu-mi ajunge timpul mă strânge de gât, nelăsându-mă să văd că timp este destul. Nu poți face multe într-o zi... dar într-o viață? Uneori, pare că nici măcar o viață de om nu-ți ajunge și totuși ajunge, dacă vezi clar și lucid ce ai de făcut și câte poți face. Pentru tine, pentru altcineva, pentru una, o ființă negăsită încă...
Pe drumul vieții mi-aș găsi identitatea care mi-ar da pe loc adevărata față celorlalți. Dar ce drum ? Sunt multe și dese, să alegi presupune să renunți la altceva și nu știi întotdeauna dacă simbioza trecutului cu prezentul nu te înșeală în a simți ce vrei cu adevărat... Zeci de vieți într-o viață! Suflul unei treziri dimineața, în mirosul atât de cunoscut al camerei tale, suflul unei experiențe irecognoscibile la momentul respectiv, viața sau forța unei alegeri, momente decisive și nu numai, toate acestea într-o viață de om. Privirile completându-se una pe alta într-un club, gândurile sărind afară din mintea încinsă de acuitatea trăirilor dureroase și fericite în același timp. Și da, iubirea, veșnic teritoriu al luptelor sufletești în citadina atmosferă a unui timp modern... căci alegerea este crudă și de dorit, în același timp. Să vrei să mergi mai departe și să poți cumpăni momentul! Abia atunci să-ți permiți, ținând cont și de ceilalți (sau nu? Căci o singură viață e îndeajuns), să mergi pe drumul ales. Dar fără a respira agonic, cu pieptul fumegând de atâta forță vitală în inimă, când îți aduci aminte să iei un cuțit și să tai durerea și abandonul dinlăuntru. Să te grăbești apoi, să-ți scoți inima la lumină și, de bucurie, însuși propriul tău drum să capete lumină. Iar tu să înveți să te plimbi cu mine așa cum, odinioară, mă plimbam și eu în lumea copilăriei și a viselor. Nu neapărat căutând sau cautându-te ci, pur și simplu, simțind pulsul străzilor aglomerate întinzându-se până departe, în străzile minții și în amintiri, în ce va fi să fie și în speranțe moștenite brusc, prin nașterea vreunui sentiment prea intens să-și mai poata duce povara.
Euthanasia gesturilor nu poate duce la purificare sufletească... poate doar, arunca mult mai departe până și cel mai necinstit gând în ale vieții. Să tot mergi pe drumuri fără să te oprești nu înseamnă să-ți obosețti inutil trăirile. E greu cu lumea împotrivă. E și mai greu cu rațiunea împotrivindu-se inimii. Mai greu de atât, cu ani mulți în spate , pe alt drum și totuși, de ce această nouă șansă ? Sau să-i zicem, nouă incertitudine, vremelnică indecizie a realității fără de care nu ne-am fi trezit așa repede ?
Necesitatea acută a sufletului stigmatizat tinzând spre iubire pare să capete sens. Doar să știi să împaci asertiv lumea ta cu lumea noastră. Este posibil să crezi în timpul de azi, în imemorialitatea clipei de adineauri, când erai lângă mine și în prezentul tangibil, cum spuneai. Fără de care nici sufletul nu putea înființa dimineața în alte surâsuri. Dacă revezi vechile idealuri și le suprapui cu cele actuale, pe undeva simți că e mult mai bine și te simți mai sigur pe tine, pe forțele unui nou început, gândindu-te că te așteaptă cineva și că acel om nu este doar un paravan pentru ceilalți... este ființa care să schimbe ziua pe zile, noaptea pe nopți, timpul pe ani mulți, spre veșnicie... o ființă nevăzută la prima vedere.