din metrou oamenii ies cu capetele plecate
cu gândurile risipite de curent cu sufletele
rămase la o coadă la bilete
fără sfârșit

îmi imaginez că dacă aș putea să le citesc gândurile
n-aș fi copleșită de măreția lor atâția oameni
nu pot gândi măreț
atâția oameni care o iau în toate directiile
nu pot gândi niciodată
ceva măreț

sau dacă i-aș vedea luându-și zborul
unii s-ar prăbuși
din prima secundă alții s-ar înălța frumos cu aripi albe
de gheață alții ar zbura monoton uitându-se cum
ceilalți despică cu penele norii
ar împietri toți
așa unii lângă alții expresiile de pe fața lor
ar despica aerul ca niște stânci de granit
fie s-ar spulbera ca valurile mării de nisipul plajei

de fapt
minele lor nu mi spun mai niciodată nimic – la metrou
câte un om se aruncă în gol
în fiecare
zi
metroul dă lumii câte un copil căpătat
în schimb