Fac bine mulțumesc, ceea ce vă doresc și dumneavoastră. Mă cam enervează vara aș ucide-o într-o secundă cât să vină toamna iar, nici măcar nu pot să fiu tristă, depresivă sau nostalgică preț de o poezea sau două scrise lacrimogen, e prea cald, m-am întors de la Edirne cu portbagajul plin de țigări Muratti, ronțănele, ronțănele înseamnă tot felul de mi-mi-uri, mi-mi-uri înseamnă pachete de cafea turcească pentru prieteni, prăjiturele uscate pentru mine, apă dulce și plată de Bulgaria, mărgele colorate și plasticoase, tot pentru mine, și cîte și mai câte povești pentru voi, nu sunt multe, nu vă speriați, e doar una, și asta scrisă repede și din obișnuință, ca semn că nu v-am uitat.

Călătoria a fost ca întotdeauna drum lung și ședere scurtă, de data asta m-am bucurat să o am lângă mine pe Cristina Teodorescu, o fată faină(fată faină înseamnă în cazul de față om frumos din Ardealul Oradeei). Ne-am voiajat fără probleme și riduri, Basri(Basri înseamnă soțul meu) ne-a purtat 3 zile cale de 900 de kilometri fără probleme, mașina a fost cuminte și răbdătoare, iar timpul mi-e încă prieten.

Edirne e mereu primitor cu mine, chiar mă gândesc să mă mut înspre senectute acolo, până atunci mai este, și vorba mea devenită celebră(cale de toți cei care mă cunosc): "nu se știe ca pământu' dinspre unde-a bate vântu''.

Trebuie să recunosc, am cam obosit, așa că o las aici pe Cristina să povestească despre drum:



"Vineri dimineața am coborât pe peron în București cu valiza zornăind și cu ochelarii de soare așezați pe nas scrutând „orizontul” după Dana ori Basri, soțul ei. Pe Basri îl zăresc de departe în timp ce înspre mine se îndreaptă o fetiță cu codițe… mă îmbrățișează și-mi urează bun venit acasă. Era Dana. Mă așteptau de la 7 dimineața în Gara de Nord deși trenul a avut întârziere vreo 30 de minute. Ajunși acasă la ei facem ultima pregătire, Dana insistă să mănânc micul-dejun, vorbim despre tot felul de romane, primesc câteva recomandări pe care repede mi le-am notat și pornim înspre Giurgiu. Basri conduce lin iar eu cu Dana sporovăim ca două vrăbii despre ce frumos va fi la Edirne, mai citesc puțin în ghid ce este de vizitat pe acolo și urmărim peisajul. Ajunși în vamă întreb cu oarecare inocență dacă avem voie să facem poze și înmânăm pașapoartele vameșului român. Ajungem și la bulgari, trecem destul de repede și ne îndreptăm înspre Turcia.

Desigur, eu am vorbit în continuu dar asta nu a părut să o deranjeze pe Dana care urmărea linia orizontului și mirosul de iarbă ori pe Basri care conducea fără să simți că trece timpul. Pe parcurs am ascultat Abba, Tina Turner și Queen… cu cât ne apropiam mai mult de Turcia am trecut pe un ritm oriental cu Sarah Brightman. Tranzitul prin Bulgaria mi s-a părut extrem de rapid amintindu-mi de acum câțiva ani când am făcut același drum însă cu părinții mei, dar desigur, aceștia din urmă nu cunoșteau drumul precum îl știa Basri care vorba aceea, l-a făcut de multe ori. Am mâncat niște salate înainte de a trece granița la turci, moment în care Basri ne-a arătat ce înseamnă să știi limba bulgărească și ne-am așezat la rând la vamă. Am pierdut 3 ore degeaba, era coada prea lungă și nu numai… era și schimbul de tură. M-am amuzat cu Dana privind niște români care nu terminau să-și arunce gunoaiele din mașină… totul pe muzica anilor ’80.

Apoi am trecut granița la turci. Basri s-a dus să voteze în timp ce eu mi-am etalat talentul la condus prin vama turcească… desigur Basri a fost încântat pentru că astfel își mai dezmorțea și el picioarele, în timp ce eu mai omoram plictiseala. La un moment dat am încercat să aprind farurile, doar se făcuse noapte și când colo s-a pornit claxonul… am renunțat la a mai aprinde farurile… oricum eram în vamă și înaintam precum melcii.

Am ajuns în sfârșit în Edirne unde de departe se vedea moscheea Selimiye puternic luminată. Abia așteptam venirea dimineții ca să o pot vedea de mai aproape. Ne-am cazat la un hotel știut de Basri și după o scurtă raită prin oraș, am gustat mâncarea tradițională din Edirne(ficat prăjit cu ardei iute) și datorită faptului că nu m-am priceput să mănânc ardeii cei iuți m-am trezit cu dureri de stomac… dar până la urmă ne-am întors în cameră unde ne-am odihnit până a doua zi.
Desigur, prima care s-a trezit a fost Dana… eu am mai lenevit vreo oră și în final m-am trezit pentru că nu venisem în Edirne numai ca să dorm. Așa că am luat-o la picior tustrei să căutăm un loc unde să servim micul-dejun. Am ajuns într-o micuță tavernă cu specific, curată, unde am servit niște preparate tradiționale apoi am plecat să vizităm orașul, am coborât în bazar de unde mi-am cumpărat niște suveniruri sau vorba Danei, niște mi-mi-uri. Eram în Turcia, ce mai… dar ce mi-a plăcut în mod deosebit era curățenia orașului, liniștea lui și ospitalitatea oamenilor. La ore fixe se auzeau rugăciunile din minaret… totul era doar liniște. Inclusiv eu m-am oprit din ceea ce făceam și am simțit momentul. A fost minunat.

Desigur, vizita nu s-a oprit aici. Am intrat în Moschee și mă pot lăuda că am călcat pe covoarele lor imense. I-am atras atenția Danei la un moment dat asupra faptului că dacă eram într-o biserică creștină aș fi zărit-o imediat în ciuda multelor obiecte de cult din biserică… în moschee o pierdusem pe Dana din vedere deși lăcașul de cult nu era împodobit… mă pierdusem cu totul. La ieșirea din Moschee un bătrân vindea mătănii, era cu adevărat uimitor, ca și cum nu mai văzusem până atunci un om senin. Dana a mai fotografiat o ghicitoare în ghioc și bobi care a recunoscut-o apoi ne-am mai învârtit prin oraș.

Era cald drept urmare am tras-o pe Dana pe o terasă… foarte vesele ne-am așezat la o masă și am dat comanda. I-am atras Danei atenția că toți bărbații se uitau la ea, desigur ne-am bucurat enorm, două ardelence în Turcia! După înghețată am poftit la bere… Efes desigur! Doar eram în Turcia. Drept urmare ne-am oprit în London Cafe unde am băut câteva beri, am servit cafea și am admirat prin geamurile larg deschise strada. Dana a fost extrem de entuziasmată de faptul că ceașca ei de cafea era mai frumoasă decât a mea… desigur! Doar ea ceruse prima… eu dădusem iama în bere.

Într-un final ne-am întors în cameră… aici am ascultat concertul live al lui Michael Bolton (la televizor) de la Istambul și am mai povestit cu Dana până ne-a luat somnul. Eu ronțăiam de zor fistic iar Dana se mira că mai încape după atâta ficat și înghețată.

Dimineața ne-am trezit și am pornit la drum.Am trecut destul de repede prin vama turcească și am pornit încet înspre România. De data aceasta nici eu, nici Dana nu am mai fost atât de vorbărețe ca și la venire… dar a fost drumul bun, a bătut soarele, Dana s-a ars puțin pe brațe, eu deloc… La Russe am ajuns pe la ora 5 pm, am tranzitat rapid vama, am râs de un individ care a ținut să se bage în fața noastră la rând ca mai apoi să i se înfunde motorul la nici 2 km de vamă și în final am ajuns în București pe la orele 7 după-amiaza. Eu am fugit până acasă și m-am întors la Dana ca mai apoi să fiu dusă de ei la gară. M-am urcat în tren și m-am culcat… am ajuns acasă la Oradea și acum scriu amintirile unui week-end reușit.

Mulțumesc Dana!"

Acestea fiind spuse de Cristina și de mine, e cazul să avem toți o vară frumoasă, nu de altceva dar o merităm că doar oameni truditori în ale versurior suntem, vă lăsam și niște poze aici, nu uitați că nu suntem pozari și nici nu ne credem astfel, dacă fotografiile nu sunt pe placul vostru, ne cerem anticipat iertare




Cristina și eu



străzi din Edirne



bazar muzical

l

fiecare oraș își are statuile lui



acum câteva luni îmi spunea că în curând voi cuceri pământul, curândul nu a venit, poate mâine, oricum m-a recunoscut...nu mi-a mai spus nimic de data asta




Selimiye Camii, văzută de departe și în fugă



un om din Edirne, surâsul lui mi-a dăruit o vară întreagă și chiar mai mult decât atât