Închid ochii și mă gândesc la tine; măcar așa să fim împreună... Mă întristează că nu mi-ai dat nici o șansă. Umbra îndoielii a încercat să mi se strecoare în suflet, dar nu a găsit acolo decât pustiul lăsat de suferința mută, dincolo de orice închipuire; și a dat înapoi. A urmat atacul indignării, și am crezut o clipă că mă voi îneca în oceanul de nemulțumiri; dar noua mea credință m-a salvat. A venit la rând orgoliul meu rănit, izbindu-mă cu fosta mea ființă; am șovăit în lupta asta inegală și nedreaptă, însă noua mea umilință a fost mai tare. M-a cuprins apoi disperarea, în cea mai cruntă strânsoare necugetată; dar speranța mea în noi nu a fost nici măcar clintită. Realitatea mi-a dat o lecție dură: mi-a arătat că nu pot trăi fără tine. Însă visul meu frumos nu poate fi învins de realitate. M-am înfiorat îngrozit simțind cum începe să mi se împietrească sufletul; m-am scuturat însă dezgustat de orice tentativă de îngheț interior. M-am zbătut în cumplita noapte și am simțit asalturile întunericului, din mine și din afară, mai înverșunate ca niciodată; dimineață, însă, ți-am înălțat un nou imn de slavă în suflet și m-am bucurat că exiști, chiar dacă nu pot încă să ajung la tine. A fost o luptă grea, insuportabilă pe alocuri, dar am izbutit să alung umbra ce amenința să distrugă orice urmă de frumos din mine. Sunt istovit acum, atât de istovit încât mă retrag în amintirea clipelor petrecute alături de tine; doar astfel îmi vindec rănile și mă odihnesc, pregătindu-mă pentru lupta ce va veni, și pentru cea de apoi, și pentru alta... până când voi câștiga ceea pentru ce lupt sau până când voi refuza să mai lupt...