o văd din nou trecând grăbită
strada ia forma unei întrebări
degeaba îmi scormone prin carne
nu găsesc un răspuns pe care să-l izbesc de lumină
știu doar că atunci când clipesc
mai pierd un curcubeu din vara asta
în care pătrund ca printr-o poartă deschisă
având un lanț de cuvinte la glezne
și o singură uimire
că încă murim

***
urăsc pământul ăsta pentru că îmi fură tot ce iubesc
dar când sunt departe de el
mă sfâșie certitudinea că și eu îi aparțin

***
moartea se lățește ca o băltoacă în care se tot sting lumânări

***
de-ar fi posibil
aș da o fugă pană în universul vecin
să văd dacă diminețile lor au aceeași aromă de lumânare stinsă

***
construiesc de zor piramida din mine
dar tot nu mă simt mai aproape de cer