Ce faci atunci când simți că nu mai poți scrie? Când perdeaua de fum în spatele căreia se ascundeau șovăitoarele tale vise se risipește și te regăsești față-n-față cu o fantomă care avea cândva chipul și numele tău? Să cazi? Să uiți? Să te retragi din jalnica-ți agonie si să iți aduni cu ultima rămăsiță a puterii tale ce ți-a mai rămas din constiința? Sau să te dăruiești, pierzându-te cu totul într-un vis, lăsându-l să-ți invăluie sufletul așteptând inselatoarea mântuire? Ești oare darul unui Dumnezeu provincial, care nu a putut face mai mult și care-și scoate încălțămintea atunci când calcă pe pământul sacru al Creatiei? Sau ești, poate, doar o neputință strigată printr-o viziune, prea timidă să răzbată în real și totuși prea puternică spre a nu fi destăinuită?
Să stai, când ai putea să zbori. Să-ți folosesti drept toiag condeiul cu care îți depănai visele. Să mori visând că viața ta a fost aievea.
Ai putea, oare, să faci zeii să-și mai pogoare asupră-ți prvirea mângâietoare, în timp ce mâna ta îi cheama, iar cugetu-ti îi izgonește strigand: “Păgânilor, plecați!”? Te rogi atunci când slova ta înjură și-ngenunchezi plecat atunci când îți azvârli asupră-le veninul amar și aspru-al neputinței reci. Pierdut în focul năzuințelor, încerci s-aduci îngăduința divinului negând-o și bătându-ți joc de ea. Mergi spre altar amenințând cu pumnul a Cerurilor boltă s-o dărâmi. Făcând din carnea-ți jertfă, te-arunci la pămant, în templu și le-o dai Stapânilor Himerei ce, poate, nu-s acolo. Zeii s-au făurit din ură, sprea a purta a omenirii vină, atunci cand umărul oamenilor propria remușcare nu mai putea asupră-le s-o țină. Iar omu-i tainic însetat de întuneric.
Să stai, când ai putea să zbori. In loc să te înalțe spre-a văzduhului nebănuită creastă și să-ți dezvaluie divinul ce se-ascundea stingher prin colbul minții tale, condeiul tau te duce de-a dreptul spre infern. Iți vor surâde înțelepții, căci doar căzând, cred ei, vezi ca ești om. Satan, al decăzutilor etern prieten, mereu șopti-va la urechea-ți că-n cuvintele tale își află chiar sălașul marii scriitori și fala omenirii stătea-n al tău condei….”Un trist erou de bâlci. Un pierde-vară. Un ratat!”, așa va spune partea din sufletul tău ce-i mereu vroitoare răuvoitor să-mbrace mantia lui Torquemada.
Un surâs sec.Un paradox.
Si-atunci, ce-ți mai rămâne? Să curmi cu ascuțișul spadei minții istovitoarea-ți îndoială, sau poate dinspre suflet să-ți aflii mângâierea? Să speri? Să crezi? Ori poate să te temi însăși de-a oamenilor fire? Să cazi? Să uiți?
Ce faci atunci când simți că nu mai poți scrie?
Replici nu-s. A fi și a nu fi -acesta e răspunsul ce-n întrebare zace și poate spune multe, dar doar atunci când tace.