Gară de provincie, gară îndepărtată, undeva prin uitații ani ‘80. Și frig, domnule, ger de-a binelea, că era în Moldova, la Bacău, urbe deprimantă, cu blocuri cenușii, aliniate soldățește, n-apucase să domnească încă Sechelariu acolo…
Apropo de cătane, gara era plină de soldați, tot peronul era kaki. Militari cu termen redus, cu tresă roșie pe umăr, viitorii studenți și intelectuali ai țării, veniți de te miri unde – din Timișoara, Cluj, Arad, Baia Mare sau Ploiești. Bancuri cu Bulă, gesturi excesive, râsete forțate, bagaje de lemn – și frigul care se strecura ca un șarpe, mușcând perfid la ceafa tunsă scurt a recrutului.
În toată această fojgăială, o pată de culoare făcea notă discordantă: un mic grup fără alură cazonă, ce părea desprins de lume. Pe de o parte, un cuplu format dintr-o muiere zdravănă, cu musteață și lată în spete, care legăna, cu gesturi smucite, ca electrocutată, un țânc ce încerca amarnic să adoarmă. Lângă ea, ca o umbră, un ins sfrijit, îmbrăcat cu vestă și pantaloni raiați, ce contrastau vădit cu adidașii jerpeliți din picioare, ce semănau mai degrabă cu două bărcuțe. Preocupat, insul! Din două motive – pe de o parte, era om important, soțul mușuroiului de femeie ce clătina cu sârg plodul, și pe de altă parte, șăfu’ pe care încerca să-l impresioneze, sau căruia măcar încerca să-i atragă atenția, se afla chiar lângă ei.
Aici ajungem la al doilea grup, compus din șăfu’ insului pirpiriu și un altul, cu figură domnoasă, pesemne un șef mai mare, căruia șăfu’ cel mic încerca să-i capteze bunăvoința.
Sătul să tot tropăie mărunt, ca la antrenament, tatăl de familie își luă la un moment dat inima în dinți și își salută superiorul, dând să zică și el ceva. Însă, cruntă dezamăgire: superiorul nici nu-l băgă în seamă, prea ocupat să se întrețină cu celălalt domn, cu șeful cel mare.
Întristat, insul cel pirpiriu se întoarse cu capul între umeri la nevastă, spășit ca un cățeluș care tocmai primise un șut în dos. La privirile disprețuitoare ale femeii, dezgustată că soțul nici măcar nu fusese întrebat de sănătate, omul nostru băgă mâinile în buzunare și nu putu zice, cu un oftat, decât atât: șăfu’…
Morala poveștii e simplă: 1. la noi, șăfu’ nu e o instituție, ci un individ, mai mereu prost dispus și 2. oricât ar fi de prost dispus, întotdeauna este un șăf mai mare peste el, căruia e musai să-i facă pe plac!