Pe la începutul lui august am fost într-un scurt sejur în munții Apuseni. Nu am pretenția de a descrie locurile, mult mai frumoase decât ar fi în stare tastatura mea să le fixeze în memoria computerului. Mă mulțumesc să pun pe hârtie câteva întâmplări, acum, până când uitarea nu le șterge definitiv.

Participanții sunt grupați în trei familii distincte.
Mai întâi soția mea Leni și cu mine. Călătoria ne-a prilejuit ocazia să ne cunoaștem încă puțin. La urma urmei, n-avem decât 32 ani de căsnicie.

Apoi fiica mea cea mare, Monica și soțul ei Cătălin, cu cei doi copii (singurii noștri nepoți, deocamdată; acest deocamdată e un leit motiv în familie) – Gabi de 7 ani și Teo de 4 ani. Nu e lipsit de importanță să amintesc faptul că ginerele meu îmi este și coleg de serviciu. Motiv pentru care preferă apelativul șefu’ celui de tată socru.

La urmă, dar nu mai puțin importantă, nepoata mea Irinel, o tipă deosebit de fină. În sensul că îmi este și fină de botez și fină de cununie. Þinem mult unul la altul, de altfel pe mine mă prezintă sistematic drept “unchiul meu preferat”. Uită să adauge că sunt singurul. Irinel e însoțită de soțul ei, Claudiu, care vorbește puțin, mai exact atunci când prinde un moment de liniște. A, era s-o uit pe fata lor Maria, care la cei 10 ani ai ei a bătut toate recordurile de accidente: a reușit să cadă în cap la mare, într-o apă de 30 cm, alunecând pe o saltea pneumatică.

Drumul l-am făcut cu două mașini, șoferi fiind, în ordinea de pe șosea, Cătălin și cu mine. Se ajunge greu de pe malul mării pe malul Arieșului. După vreo 14 ore, incluse fiind și două ore de staționare nervoasă în urma unui accident care a blocat șoseaua, ne-am cazat la pensiune. Cei mai obosiți erau șoferii. Care profitând de un motiv atât de bun, au ras imediat câte 200 g de palincă locală. Cum după masa de seară s-a mai băut și câte un litru din vinul casei, a doua zi cei doi șoferi au cam zăcut, doborâți fiind de drumul extenuant din ajun.





Fiind zi de recuperare, am vizitat împrejurimile. Lîngă pensiune era o mănăstire. Ne uităm cu interes la peretele exterior al bisericii, unde era pictată Judecata de Apoi. Avea trei secțiuni distincte: juriul, bunii creștini și păcătoșii. Evident, cei mai interesanți erau păcătoșii. Erau și ei grupați la rândul lor, se vedea clar că pictorul e un tip analitic. Puteai distinge un grup de asiatici formați dintr-un Budha și câțiva samurai. Apoi un grup de ofițeri amestecați, naziști și comuniști care, spre a elimina orice dubiu, aveau deasupra capului o zvastică, precum și secera și ciocanul. Mai erau vreo trei-patru grupuri cu arabi, turci și evrei, toți cu bărbi și caftane.
- Dacă observați, creștini păcătoși nu prea există !





Seara, Cătălin mi-a dedicat o melodie, “Șeful” de Alexandru Andrieș. “Nimeni nu-i așa perfect, ca șefu’, și simpatic și deștept. Ce om !”. Veselie generală, punctul culminant a fost atins la “Tandru însă dur, ferm dar maleabil, iubitor de artă, suflet de contabil. Elegant desigur, suplu durduliu, are și gușiță, are și cheliu”.

Peste încă o zi am plecat la Cluj. Două scopuri aveam: să vizităm orașul și să cumpărăm de-ale gurii de la un supermarket. Cu atâția oameni cu idei, am sosit la pensiune cu două portbagaje pline.

Așa că am început să le golim. Primul punct – grătar. Aici Claudiu și-a dovedit competența de bucătar, calitate renumită în familie. Vorba e că în zece zile, competența asta s-a soldat la mine cu câteva kilograme în plus, înclinând decisiv balanța dintre suplu și durduliu.