Sti ceva?
M-am cam saturat de iubirea asta ce mi-a secat cerul gurii mele rostitoare de cuvinte frumoase.
Mi-a cam secat cerul gurii mele rostitoare… stand cu ea larg cascata, in timp ce-ti privesc zborul in inaltul cerului tau de copil bezmetic ce esti!!!!!!
Mai lasa-mi in pace amintirea furtunii ce o iubesc atat de mult!
Tu nu vezi ce seceta e in jurul nostru?
Tu nu vezi ca suntem ca doua flori ce nu reusesc sa infloreasca in desertul amintirii unei furtuni ce-a pustiit totul in jur?
Si sa-ti mai spun ceva!
Floarea inchisa in sufletul meu, s-a cam saturat sa-ti iubeasca fluturii ce roiesc in jurul meu, pentru ca oricum stie ca niciodata ei nu-i pot atinge petalele.
Ce sens mai are, ca marea mea sa-ti mai iubeasca pescarusii?
Ce sens are ca violetul meu sa-ti adore rosul si albastrul… culori ce nu le poate despartii, pentru ca si-ar impartii insasi fiinta in doua parti ce nu pot fii despartite… ca noi?!
Ma sperie ideea ca cerurile noastre nu se vor despartii niciodata de norii furtunii ce i-a adus impreuna.
Nu vrei sa-mi dai mie norii si furtuna ta, si sa pleci?
Pleaca!!!
Pentru ca oricum nu mai reusesc sa te mai vad!
In timp ce te iubeam, noroiul uscat al sufletului meu, s-a spart in diamante cu sclipiri violente.
Nu-mi mai vorbii, caci nu te mai pot auzii!
Vuietul furtunii, mi-a asurzit sufletul, in timp ce incercam sa-ti aud teiubescul, pe care nu l-am crezut niciodata.
De ce sa-ti mai visez somnul, cand stiu ca nu pe mine ma visezi?
As vrea sa-ti cer mereu sa pleci.
Dar cum pot face asta, cand tu de fapt, n-ai venit decat o data, o secunda, mi-ai ferecat privirea in ochii tai adanci, ai fluturat din aripi si-ai zburat.
Te rog, da-i drumu verdelui din privirea mea, sa-mi ploua cu lacrimi in ochi, privindu-te cum te pierzi in cerurile tale!!!