Tacere. Visele se implinesc, cantand durerea unei zi pe sfarsite. Privirele se ridic din instinct spre ceruri, parca, cautand visarea urmatoarei zile. Culorile danseaza in fata ochilor, minunand si insufletind sufletul, dand speranta, facand atmosfera mai ludica. In departare, se simt cazand din ceruri stropi de ploaie blanda, revigorand pamantul sub apusul de soare, care se pregateste sa-si incheie procesul. Mangaind petalele unui trandafir alb, simt inviorarea naturii sub buricele degetelor mele, simt insufletirea rapida a naturii...
Ma asez sa reflectez, iar si iar ... Lumina rosiatica si diafana a soarelui ma mangaie si ma imbina sa inchid ochii si sa visez, sa zbor departe cu visele mele, undeva unde nu pot fi stricate sau intrerupte, de nimeni, caci sunt doar eu cu ele. Sunt egoista. Vad si simt aceasta natura de sub briliantul apus de azi. Am venit sa vad cum sa continuu. Aici sau departe, orisiunde as fi, merg mai departe, caci, inca o data, mi se deschide o usa si simt cum inima mea prinde sperante noi sa continue. Dragostea m-a atins o data, oare e vesnica ? Iubesc cu adevarat, dar totusi nu. Oriunde as fi, cred ca natura imi va da mereu puterea de a ma ridica din nou, de a simti din nou, de a avea din nou speranta ca voi merge mai departe, fara sa ma atace VIATA. Adierea vantului mediteaza o data cu mine si incearca sa-mi caute raspunsurile pe care eu incerc sa le gasesc in interiorul meu. Desi stiu ca e imposibil asta, totusi, nu pot sa nu o las, nu pot sa nu las aceasta adiere sa caute pentru mine, caci am obosit si nu reusesc sa ma stabilizez corect cat trebuie, ca la urmatoarea lovitura sa pot sa fiu mai echilibrata si sa ma pot mentine fara sprijin exterior, ci doar eu cu mine.
Lacrimile ma prind, dar nu ma simt slaba, doar doresc sa scot ceva greu din mine, iar cum nu pot extirpa, le scot cu apa limpede a ochilor care vad adancurile, care vad vazduhurile, care simt sentimentele, care aud miscarile. Ochii imi sunt cei mai apropiati de inima, lucrand impreuna. Nu ma voi lasa vreodata sa cedez, desi uneori, "a ceda" inseamna a castiga sau a merge mai departe.
Un tanar vant se apropie tiptil de mine, precaut ca sa nu ating sau lovesc, astfel, pierzandu-ma. Nu am mai vazut un asemenea spirit al vantului . Calm, bland, intelegator de la o asemenea departare. Alaturi de el, nu mi-am dat seama de felul in care multe alte spirite ale vantului se apropie in acelasi fel de mine, ca si cum ar forma un tot de inaltimea mea care incearca sa fie langa mine.
Seara aceasta e speciala. Miresmele o fac asa si in acelasi timp prevestesc aceasta seara ...
Incerc, cat timp incearca si vantul sa se apropie de mine, incerc sa realizez daca am gresit ceva sau sunt pe cale sa gresesc. Incep sa ma simt mai puternica, asemenea stejarilor din spatele meu care imi dau protectie. Ma simt ciudat, dar puterea creste in mine si totusi nu stiu de unde. Cred ca acest fel de a ma simti puternica, e o reactie impotriva vietii.
Vantul ajunge din ce in ce mai aproape, il pot simti cu ma priveste si incearca sa se materializeze pentru a putea sa fie cu mine. Imi amintesc cum tresareau crinii cei reci la respiratia mea fierbinte, iar apa limpede a lacului vibra in tacerea apusului, parand ca se transforma in ... In nimic.
Ce as putea salva acum ? Ce am salvat acum ? Nu gasesc, nu descopar. Nu doresc sa caut.
1,2,3,4,5 ... Imi rasuna un dans in minte. Nu am partener, vantul inca nu a reusit sa se materializeze. Imi trimite priviri calde ca sa inteleg sa mai astept, caci nu se va mai scurge timpul. Imposibil ! Timpul tot se scurge.
Ma uit la stejari: frunzele nu se misca. Ma uit la nori : s-au oprit ! Ca o lumina purtata de vant, ma ridic si ascult un vechi sunet... Un instrument canta dintr-un frunzis al padurii... Drumul e simplu, caci e indicat de o poteca de petale. " Cand au aparut ?! "
Fata mi se lumineaza puternic din departare. Harpa m-a chemat. Coardele sunt framantate de o persoana invizibila, care mi-a cedat locul cand am pasit pe stratul de flori. Pasii ma poarta usor spre Ea. Ochii percep radiatia aurie transmisa de Ea. Ma asez pe un mic butuc, dar suficient de inalt si rezistent ca sa ma tina.
Mainile mi se indreapta cu precizie spre corzi, iar degetele incep sa le mangaie cu sentiment de dominatie, dar ferm si incet, ca un slow-motion...