Impresionată de legenda Meduzei, Silvia Miler revine acum în fața cititorilor cu volumul de versuri "Incantațiile Meduzei" (Bacău, Editura „Casa Scriitorilor”, 2006, prefață de Marius Manta). Deja se conturează o voce proprie în poezie, prin transpunerea în versuri a unei legende din mitologia greacă, în care forma de exprimare poartă amprenta puternică a lirismului din poezia populară română. Astfel, autoarea incită cititorul să descopere povestea, să relectureze poezia "Lacrima Meduzei" urmărind firul epic. Meduza a fost la început o fecioară frumoasă. Dar s-a îndrăgostit și s-a iubit cu Poseidon în chiar templul Atenei, ceea ce a atras mânia zeiței. Considerând că Meduza se face vinovată de păcatul desacralizării, Atena a preschimbat-o într-o femeie de o urâțenie îngrozitoare, până și părul transformându-i-l în șerpi vii. Sfârșitul (eliberarea) i l-a dat eroul Perseus, tăindu-i capul. Elementul de forță al poemului, diferența esențială dintre poezie și mit este aluzia la „țara oglinzilor sparte” – simbol al nefericirii, al ghinionului în dragoste: "E nunta fecioarei/ Cu șerpi despletiți,/ Un clopot bocește ușor,/ Nuntașii dansează/ De groază-mpietriți/ Că mirii uitat-au de dor// E nunta fecioarei,/ Cu trupul solzos,/ Din țara oglinzilor sparte.../ Ar vrea să mai plângă/ Dar chipu-i hidos/ De El și de viață o desparte// E nunta fecioarei/ Cu iriși furați/ De ura zeiței păgâne.../ O lacrimă așteaptă,/ Pe maci scuturați,/ Oțelul menit s-o cunune..." Poezia citată este liantul dintre cele două volume semnate de Silvia Miler. De aceea, poemul acesta ocupă o poziție aparte în carte; e de sine-stătător și este urmat de poezii împărțite în trei capitole: „Zodii”, „Incantații” și „Meditații”.
"De primăvară", prima poezie din ciclul „Zodii”, reiterează simbolul șerpilor, aglutinând în legendă, mitul biblic – ispită, căință și jertfă. Discursul liric are ca suport un instantaneu al anotimpului reînvierii: "Vântul gonește prin/ Verdele frunzelor/ Șerpi răzvrătiți/ Să’ntâlnească,/ Naiv se deschid/ În plânsetul norilor/ Bobocii jertfiți/ Să’ncolțească// Chemarea păgână,/ Alint sacadat,/ Împrăștie dalbe petale/ Pe care le adună,/ Nerușinat,/ Vântul în pletele tale..." Poemele din acest prim capitol corespund uneia dintre zodiile anului. Spre exemplu, timpul Gemenilor este descris în Umărul ierbii prin metafora "cu cireșe de mai/ la urechi", dar și cu "lumina stelelor/ Urcătoare". Și motivul stelei revine într-o dualitate cădere/ridicare în poezia "Stea ursitoare" – un cântec despre sărbătoarea Sânzienelor, în care ielele se fac simțite fără a fi numite. De atlfel, într-una din credințele populare se afirmă că invocarea numelor acestor fecioare frumoase atrage nenoroc. În acest tragism, în "plămadă de iubit", ielele deși atrăgătoare, măiastre, se intersectează tangențial cu soarta Meduzei. Și pentru unele dintre ele este chiar o exacerbare a durerii pentru că au rolul ingrat, deloc de invidiat, de ursitoare, iar viața lor se reduce la o singură noapte din an, la Noaptea de Sânziene: "Stea căzătoare/Stea urcătoare/ Dorință arzătoare/ De stea care moare/ La cumpăna zorilor/ Pe sub roua florilor/ În chiot de fân cosit/ Cu pruncuț neplămădit/ Cu plămadă de iubit/ Peste grâu neîncolțit." Un colind de o muzicalitate aparte, cu accente suave de bucurie și inocență, încheie „Zodiile”, anunțând minunata veste a Nașterii Mântuitorului: "Lerui Ler și iarăși Ler/ Blândului Olar din cer.../ El din pulberi ne frământă/ Cu apă vie, apă sfântă,/ Pe care duios o strânge/ Maica Maicilor când plânge// Dalbe flori de măr domnesc/ S-a pornit Tatăl Ceresc/ Pe sub sori să semene,/ Sufletele gemene/ Ale dragilor pierduți/ De-au ieșit iarna brăduți// Ler domnesc, florile dalbe,/ Brazilor le prindem salbe/ De lacrimi curate,/ Gânduri luminate,/ Pentru cei ce vor veni/ Bunilor ce n-or mai fi...// Lerui flori și dalbe Ler/ Prin păduri brodate-n ger/ Se aude-un plâns de prunc/ Adus noaptea în plin runc/ De păstori păzit/ Lumii hărăzit!"
„Incantațiile” debutează cu o stare de bine, de calm și seninătate, care treptat se stinge, lăsând loc în suflet pentru mâhnire și tristețe, iar în poemul "Strigătură’n bătătură" tonul cald și diafan este înlocuit cu unul plin de o revoltă care domină blestemul: "Strigă moartea’n bătătură/ Să-i mai dau rachiu o tură/ De nu vreau să bată-n gură/ Mândrețe de coasă nouă/ Rupe-i-s-ar lama-n două/ Flamură nimicitoare/ Ce te lasă făr’ de zare."
„Meditațiile” despre frumusețe, bine și dragoste; despre greșeli, indiferență sau chiar păcate capitale cuprinse în imagini ale lumii mai vechi sau mai noi, încheie volumul "Incantațiile Meduzei" și acest ultim capitol rotunjește la rândul lui o carte de autor – coperta și grafica din interior aparținând de asemenea Silviei Miler.