Si pot sa spun ca in sfarsit am descoperit adevarul si ceea ce am descoperit nu este ceea ce speram eu sa fie. Dar ceea ce stiu in acest moment este ca tot ceea ce spuneai ei ... minciuni... toate... iluzii... toate... sperante desarte... toate... Nu mai sper si nu mai cred si nu mai visez, s-au terminat toate in sfarsit si cu ele a revenit dulcea durere si dulcea suferinta. In sfarsit sunt libera sa fiu ca inainte, fara limite... eu... singura... cu mine... si cu aceleasi sentimente de om pierdut.
Da, in sfarsit simt ca redevin ceea ce eram candva.
Si imi pare rau sa spun ca ceea ce am avut am pierdut si totusi nu ii simt lipsa asa cum se presupunea ca ar trebui.
Spune-mi un lucru... tu stii oare ce inseamna sa pierzi constiinta si sa simti ca redevii asa cum erai... gol si urat pe dinauntru, pustiu... si totusi sa te simti bine. Sa simti ca toata presiunea din sufletul tau nu mai exista, ca dintr-o data parca aerul e mai pur si moartea poate veni mai usor ? Fara durere ?
Spune-mi un lucru... ti se pare normal faptul ca acum, in acest moment, nu ma intereseaza daca mor sau nu ? Nu mai am durere si nu mai am remuscari ?
Spune-mi un lucru... cum e oare sa simti ca lumea ta a disparut incet incet si tot ce simti este ca pleoapele iti sunt grele de lacrimi pe care nu le poti elibera ? Intotdeauna ? Ochii umezi de durere ce nimeni nu o vede, tristete care iti face coltul ochiului sa cada jos inspre pamant si totusi lumea nu vede... nu simte... nu striga... nu ma intrerupe...
Spune-mi un lucru... DE CE ?
... scuza-ma... nu vroiam sa urlu... dar ma auzi ? chiar daca abia respir si iti strig numele in surdina ? ma auzi ? sa inchid ochii si sa te strig in mine ? raspunde-mi... te rog... te rog... te rog...
of, blestemate lacrimi... nu ma lasa sa vad raspunsul tau...
of, blestemate sunete... nu ma lasa sa aud raspunsul tau…
of, blestemate buze… nu ma lasa sa iti vorbesc… doar sa respir, incet cald si pulsatoriu...