Fericirea mea temporară și efemeră lasă urme mari de bocanci demodați pe șanțurile cervicale ale conștiinței. Incercând să stabilesc veridicitatea ei. Sper să o palpez cu gândul atunci când voi fi lăsată să cutreier lumea într-o curte părăsită.
Azi plouă și ieri a plouat și plouă mereu , în așteptarea unui soare regurgitat gentil de către ființa-ți zburdalnică pe aleile bătrâne ale fraudulosului abis superficial numit eu. Oare știi la umbra căror sălcii demolate poposești? Și liniștea căror frunze o bruschezi? Cred că nici nu auzi claxonul meu galben în căutare de toamnă.
E seară și ieri seară ți-am asteptat nerostirea. Nu vreau să mă trezesc dimineața neiubită, cu obrajii găuriți de sinceritate și ochi plini de necuvinte. Vreau să-ți acord prezumția de nevinovăție și să nu te murdăresc de defecte. Stai comod acolo pe piedestal? Dacă ți-e frig, îți dau pătura mea impletită cu gânduri ascunse printre firimituri albe. Doar buzunarele mele sunt murdare cu ciocolată de casă și vise arse pe vatră.
Mă plimb și azi și maine, mereu prin parc. Gândind la grilajele tale, sudate grațios fier cu fier. N-aș vrea să îmi mânjesc mâinile, încercând să te transform într-o referire livrească. N-aș vrea să îmi împrăștii astâmpărul pe pardoseală, cerșind dupa un strop de miez din tine. Vreau să te îngrop sub frunze arămii și să rămân cu o firmitură divină…Promit ca urmele bocancilor militărești să te îmbrătișeze mereu din umbră…