Sărbătorim ceva ani de la Marea Unire din 1918.
E un prilej să-mi aduc aminte cu nostalgie de aniversarea din 1996 când credeam c-au venit în sfârșit românii la putere. Atunci chiar m-am bucurat și cred că nu numai eu. Dis de dimineață mă gândeam să spun prietenilor la mulți ani. Când colo de cele mai multe ori, am fost eu întâmpinat așa. Mi se părea o zi de Revelion. Din păcate ultima de acest fel. Tot în acea zi, probabil la matinalul lui Paul Grigoriu, am ascultat la radio mai multe discursuri înregistrate în 1918 cu ocazia Unirii. La cel al lui Argentoianu (s-ar putea să mă înșel asupra numelui, nu cred că are importanță) mi s-a făcu pielea de găină cum mi se mai întâmplase doar la unele pasaje muzicale. Vorbe cu har, vocea interpreta cele spuse, emoțiune pe bune. Am fost uimit. Aș fi rămas așa până în ziua de azi, vorba poveștii, dar m-au adus imediat la realitate gângăvelile și inepțiile celor prea de lemn limbarnici.
Mi-am dorit de atunci să aud un discurs marca “pielea de găină” la vreunul din contemporanii mei, politician, popă,'‘telectual ori securist ce-ar fi fost el. Așteptarea mi-a fost în zadar deși evenimente importante n-au lipsit, ba,au apărut chiar politicieni noi; degeaba.

De ce nu s-a putut, nu pot da explicații savante dar am o poză de pe la 1900 cu chipuri ale unor parlamentari de atunci. N-are rost să vă spun cum arată cei de azi, îi știți prea bine de la televizor. I-o fi deformând chestiile astea digitale care nu “"e"” ca pelicula. Poate găsiți o poză asemănătoare prin vreo carte de istorie. Nu trebuie să fii un fin psiholog ca să vezi diferența uriașă, enormă nu exagerez.

La prima vizită pe care am făcut-o la Muzeul Þăranului Român am găsit un colț dedicat școlii de altădată. Era acolo o fotografie cu elevi și mamele lor la începerea anului școlar undeva pe lângă Sibiu prin 1890. Când am ieșit din muzeu am căutat să fiu mai atent la chipurile întâlnite pe stradă. Nu m-am putut opri să nu folosesc în gând, de mai multe ori, de prea multe ori cuvântul degenerare, chiar la fețe tinere fizic arătoase. N-a fost mai bine nici când am văzut moaca mea în fotografii. La aproximativ un an am revenit la M.Þ.R. cu un prieten din provincie. M-am apropiat de pomenita fotografie de ”promoție” cu speranța nemărturisită de a constata că mă înșelasem la precedenta vizită.
Într-o stare confuză la ieșire am scris în cartea de impresii ceva de genul “"unde s-a ascuns frumosul ce stă mărturie în acest muzeu?"”. Sau cum, ori unde-a dispărut din viața de toate zilele, nu mai știu exact, chiar eram afectat și sunt ceva ani de atunci. N-o fi murit acel frumos dar s-a împuținat îngrozitor ca multe din sufletele noastre și nu ne-o fi pe plăcere, dar se vede pe chipuri.

O fi vreun fond de ten să ne ajute?