" Acum mă apropii eu păcătoasa..." și cer ajutorul Tău Preabunule... "Viața mea s-a apropiat de moarte și ca Iona mă rog: Dumnezeule din sticăciune scoate-mă ..."
Ciudat... Mă simt relativ calmă. Nu, nu liniștită. Sunt noțiuni diferite. Liniștea presupune, cel puțin pentru mine, un echilibru sufletesc, pe când a fi calmă e mai mult o stare temporară. Sunt astfel pentru că am vorbit cu părintele. Știam că nu va ține mult, la mine nimic nu ține mult. Ba da. Tristețea... e ca un bumerang pe care cu cât îl arunc mai departe, cu atât mai repede revine.
Doamne ai milă. Mă descompun sufletește. Toată amărăciunea asta, toată durerea mă fluidizează. Doamne, nu mă lăsa... A cui voi fi eu, dacă și Tu mă părăsești? Măcar Tu să nu mă lași... Ceilalți, toți au plecat... Măcar Tu iubește-mă. Ce se va alege de mine, dacă și Tu îmi vei întoarce spatele?... Ai milă Preabunule...
Eu nu pot contraataca bolii. Pot doar zâmbi, pot doar îndura. De fapt... eu nu pot nimic. Crucea asta îmi apasă tot mai greu umerii.

- Ce se petrece? Ce e cu tine? Arăți tare rău. Uită-te și tu ce cearcăne ai... Ai face bine dormi mai mult. Mai lasă scrisul.

Sunt semnele bolii... De o vreme încoace am un somn adânc și lung, ca de mormânt, iar când mă trezesc, sunt epuizată și o moleșeală mă țintuiește, îmi prinde trupul, mâinile, picioarele de așternut ca și când mi-ar crește rădăcini.
Încerc să fiu veselă, încerc... Chiar încerc... Trupul meu se dezintegreză, iar toată lupta mea de a picta un zâmbet, capătă un aspect grotesc pe chipu-mi.

M-am întâlnit cu el zilele trecute... Doamne, câtă lumină în ochii lui. Mă trezesc uneori că nu mă mai satur privindu-l. E relativ greu de explicat, deși nu cred că sunt singura care vede aureola acestui om...
S-a întristat vazându-mă. Iată! Iată cât de neputincioasă sunt... Promiteam bucurie și dragoste în pofida durerii și a bolii...
Nu știu cui vreau să dovedesc. Ce am eu de dat? Nimic... Nimic!
Sunt doar praf și pulbere... "Dumnezeule din stricăciune scoate-mă." Sunt mai seacă decât smochinul cel uscat. Doamne, mâna Ta se întinde spre roadele mele, dar eu nu am cu ce o umple... Doamne, glasul Tău strigă spre mine și pădurile mele vuiesc ca de un sunet de corn. Ierburile mele se pleacă la pământ.
Doamne, încep să putrezesc încet...

- Alo? Ce faci, mămică? Draga mamii...
- Sărut mâna, mamă.
- Ce face draga mamii? Mi-e dor de tine, mamă... Ia spune-mi, ce mai faci? Cum îți mai merge? Cum mai e la școală?
- E bine. E bine, mamă.

Mi se pune un nod în gât, dar îmi mușc buzele ca să nu....

- E bine? Atunci mă bucur, scumpa mea. Ia spune-mi mamă, când vii acasă?
- Acasă?...

Acasă?... Doamne, mansarda mea... Cărțile mele... Pianul mamei... Cămăruța mea aproape de cer... Am rugat-o pe mama când aveam 15 ani să schimbe fereastra cu una mai mare. Voiam mai multă lumină. Răsăriturile toate erau ale mele... Cămăruța mea cu ceață din povești... Când mă rugam, ardeam tămâie și mansarda se umplea de o ceață și mă simțeam ca într-o amintire îndepărtată, ca într-un basm spus de Adam celor dintâi fii ai lumii.

- Nu știu, mamă. Au început examenele. E greu...
- Înțeleg, mamă. Nouă ne e dor de tine. Și Radu întrebă mereu de tine.

Radu?... Știu că am să încep să plâng, de aceea...

-Mamă, trebuie să închid, nu mai am fise.
- Bine, draga mea. Dumnezeu să fie cu tine.

Doamne ai grijă de mama, de tata și de Radu... Ei sunt tot ce am mai drag... Ei și ...