între timp se nasc distanțe ochii rotesc deformări tot mai largi ne-am desfăcut mâinile nu ne-am atins de mult am mers singură pe diguri între noi mereu nevederile mereu locurile goale din camera închisă ascultă-mă ca atunci când îți treceam discuri de lumină prin trup și tu credeai că mă joc de-a cochilia te răsuceai prin mine te născoceam înainte de praguri să nu pleci adâncit în propria carapace de atunci totul a început să moară nu știu cum a apărut arsura aceea pe inimă a lăsat cenușă prea multă cenușă din care și astăzi mai arunc pe țărm în urma noastră și calc pe lângă fericirea ta de a mă primi întreagă fiindcă vezi tu de ceva timp mă tem de orice semn pe care ți-l trimit ca și cum nemaivăzându-mă nemaiatingându-mă deja ți se suprapun peste retină femei de sare sau contururi din mine nefirești absurde și le strivesc în picioare după ce taci fiindcă nu pot altfel nu las nimic să îmi altereze sufletul să îți fisureze singura imagine vie nu-ți pot tolera nedreptatea așa cum nu pot vedea cum se zbate un muribund așa cum nu mai îndur bubuiturile zilnice în ușă sau spaima că voi muri și eu înainte să îți spun că nimic nu mi-e cu putință în afara acestei tăceri mai simple decât orice dragoste din care mă dai la o parte fiindcă atunci când nu voi mai fi mă vei simți în orice interstițiu de corp și de suflet vei trăi în locul meu și vei fi liber atât de liber încât nici viața nici moartea nu te vor mai îngrădi