Poate că într-o zi vântul nu-ți va mai lua suspinul pentru a-l duce spre alte zări, nu-i vei mai simți adierea, nu te va mai mângâia. Poate că într-o zi marea va fi neîncăpătoare pentru lacrimile tale, nu ți le va mai înghiți și vei fi nevoit să le aduni în sufletu-ți chinuit. Poate că fluturii își vor lua într-o zi zborul înainte ca tu să le admiri gingășia. Poate că te vei trezi în zori fără razele de soare care, până nu demult, te alintau bătându-ți la fereastră. Poate nici noaptea nu-ți va mai întinde brațul spre a te îndemna la visare și nici luna nu o să-ți mai fie confident. Se vor scutura copacii de straiele de flori mult prea repede pentru tine. Și atunci...?
Dacă vântul, marea și fluturii nu-ți vor mai alina suspinul, dacă soarele va fi prea rece în universul tău și luna va fi prea departe... dacă visele nu vor mai avea răbdare cu tine... strigă-mă! Atunci când îți voi auzi chemarea, voi înțelege că trebuie să-ți fiu și vânt și mare, flutur și soare. Îți voi fi și noapte, îți voi fi și vis! Doar strigă-mă! Voi veni și îți voi lua pe brațe dorul, îți voi strânge în palme fiecare lacrimă și-mi voi preface ochii în raze de soare spre a-ți lumina odaia și-a-ți legăna oftatul. Îmi voi transforma sufletul într-un copac în floare și voi rămâne așa până te vei umple de mireasma fiecărei petale.
Dar dacă strigătul tău va rămâne fără răspuns, vei ști că nu mai sunt decât o lacrimă pe care o găsești în mare, că ochii nu mai sunt decât raze de soare și te privesc tăcuti de lângă îngeri iar sufletul mi-e un copac care ,aflat în floare, le dă binețe trecătorilor și crengi pentru flacăra muribundă, celor săraci. Iar dacă nu voi mai veni, vei înțelege că mi-e mult prea greu să mai răzbat prin negura timpului, dar îmi voi pune iubirea pe-o aripă de flutur și îl voi trimite spre tine. Când îl vei vedea, vei putea închide ochii și vei visa. Acolo, în visul tău, mă vei întâlni. Numai acolo! Aici și acum, pentru mine...e noapte, e frig e...prea târziu!!