31 decembrie 2007 – Grădina Ghetsemani

Ierusalim în vale. Morminte. Mii de morminte. Și zidul atât de înalt. De aici se vede foarte înalt. Probabil lângă el te simți un nimic.
Un nimic. Și totuși, nu poți să nu te întrebi: ce am făcut ca să ajung aici? Sau de ce sunt aici? Ce urmează?

M-am așezat pe o bancă. Nu sunt singură. Eu am ales banca asta, ca să nu fiu singură. Îl cunosc pe cel de lângă mine? Nu știu. E liniște. Îi aud respirația. Știu că e preot. Probabil se roagă acum? Știu că îi pot vorbi oricând. Dar îl cunosc? Nu știu.

Oare am să îi pot spune vreodată ce am simțit în aceste locuri, în aceste zile? Am să pot povesti cuiva? E un sentiment copleșitor de... nu știu cum să numesc acest sentiment...
Îmi vine să plâng. Simt cum îmi tremură inima.

- - -
De mâine începe un nou an.


- - -
4 ianuarie 2008 – Muntele Fericirilor

Oare ce expresie are fața ta atunci când îți vine să plângi, să urli, dar singurul lucru pe care ești determinat de cei din jur să-l faci este să zâmbești?
Un zâmbet fals, aș spune. O fi zâmbet, totuși?

'Sing to the Lord, bless his name.'

Mi-e dor de Cristi, mi-e dor de-acasă. Și pe minut ce trece mă gândesc mai des la dorurile mele.
Acuși nu am să mai rezist.

- - -
Am impresia că atunci când vreau să scriu ceea ce simt îmi pierd ideile. E adevărat că nu pot exprima prin idei sentimentele, dar eu nu pot nici să le formulez.
S-a adunat atâta oboseală, de diferite tipuri și simt că orice lucru, care până nu demult îmi era indiferent, acum mă scoate din minți.
De exemplu, gălăgia asta. Aș fi vrut să fie liniște, să pot asculta ce se vorbește în față, să încerc să traduc și să înțeleg, poate să-mi iau și notițe.
Dar, nu se poate. Nu mă pot concentra și asta mă irită.

- - -
Cred că trebuie să fii foarte bine pregătit sufletește și împăcat cu toată lumea ca să poți veni în aceste locuri... Pur și simplu îți dă peste cap toată ființa...