“Apăsări”

“Am ales să fiu singur din simplul motiv că simt o pasiune pentru suferință. De aceea, acum, trupul meu este singur – depășit de limitele spațiului. Și sufletul meu e aproape singur ... cu excepția unei nuanțe de lumină roșietică care-și continuă palpitațiile în prezența mea. Cam asta a fost singura mea nădejde și stare de anorexie, pe care s-ar putea să mi-o transpun cândva în subconștient (cred că o voi spânzura de primul moment de îndoială).
Câteodată, învățămintele pe care le detectează în preajmă te ard atât de tare încât, chiar dacă vrei, nu poți scăpa de ne-singurătatea interioară. De aceea, am țipat tare la clipa de care m-am agățat ultima oară.
Zilele trecute mi-am căutat ultima cruce, cred, pe care am dorit să o fi sfărmat în mii de bucăți ... din cauza faptului că ținea umbră mormântului meu.
Cred că aberez câteodată când gândesc profund și de aceea am ales să mă consider nebun, decât să-mi confirme alții acest lucru.
Nu numai că înnebunesc în fiecare zi într-o oarecare măsură, dar doza de realitate care mi-a rămas pare să crească în concentrație.
„Nu mai am timp!!!” – a țipat o persoană de lângă mine, pe care nu o văd, dar aceasta este doar o demonstrație a faptului că pot fi fericit.
Dar, oare ce este fericirea?
Nu cred că am ajuns vreodată în această situație ... de plecăciune morală. Totuși, ideea singurătății mi se pare cea mai adecvată la atmosfera în care trăim în momentul de față. Să zicem că avem posibilitatea de a adopta și alte variante – crezi că am fi mai fericiți?
Acestea sunt doar presupuneri, și în cazul în care acest lucru nu s-ar adeveri, ar fi altceva ... ceva la care fiecare din noi se poate gândi într-un moment sau altul.
„Nu pot trăi în această viață!!!” – mi-am zis cândva; și aceasta din cauză că nu am găsit ceva mai bun, ceva mai vechi care să aparțină unui timp nu de mult trecut.
O să mă resemnez cu ideea!”