Bătrânul nu mi-a spus niciodată nimic.
Tăcerea lui am luat-o atunci ca fiind singurătate.
Respectând nepătrunsul, sfioasă, n-am mai insistat,
dar știu că el avea Certitudinea.
O ținea în buzunarul stâng, lâgă inimă.
E plecat, dar acum îl întreb
și nu știu de ce-mi vine să înlocuiesc cuvintele simple cu unele complicate :
sacerdonțiu, metafizică, transcedental…
Nici nu se uită la mine.
Stă supărat, întors cu spatele,
pentru că am uitat formulele eficiente.
Apoi, e trist pentru că am lasat un copil însetat.
Da.
Pur și simplu n-am vrut să-i dau apă.
Cum să-mi ierte asta bătrânul meu intransigent ?