ÃŽn cetatea Bucului,
În Piața Leului,
ÃŽn inima busului,
Cam la vremea prânzului,
De cine auzeam,
Pe cine aflam?
Era mândrul Gâtlan,
26 de ani,
Grumăjiorul lui,
Șfara cerului.
Lumea cobora,
Vecinul se foia,
Gâtlanu-mi împingea.
Gâtlan mi se mâhni,
Cu jale îi grăi:
- Alelei, Vecine,
Ai milă de mine
De-a nu mă-înghesui,
De-a nu mă mai strivi
Când busul s-a opri,
Lumea a țâșni.
Vecinul îmi tăcea,
Busul din nou stetea,
ÃŽn sus, la Lujerului,
La vremea prânzului.
Lumea îmi urca,
Veciunl se-agita,
Gâtlanu-mi înghiontea.
Gâtlan se înroși
Și cu foc îi grăi:
- Alelei, Vecine,
Inimă de câne,
Doar mă înghiontește,
Doar mă mai stivește,
Busul când se-oprește,
Lumea de-a zvâcni,
Că bine nu ți-a fi!
Veciunl se-oțăra
Și tare-l ocăra:
- Măre, te crezi Gâtlan,
26 de ani,
Grumăjiorul lui,
Șfara cerului?
Doar de el mi-e teamă
De nu mă blesteamă,
Cloanța-i este mamă!
Dar hai de ne-om bate
ÃŽn vorbe spurcate.
Și de-i birui
Loc gol vei dobândi,
Iară de-oi învinge
Mai tare te-oi împinge.
Gâtlan mi se-nvoi,
Lupta se porni.
În vorbe se luptară,
Toți gurile-mi căscară
Și se-nfricoșară.
Gâtlan îmi biruia,
Vecinul se crucea,
Loc liber îi ceda.
Busul mi se oprea
După ora prânzului,
Tocmai la Apusului.