19.10
Astăzi am chef să chiulesc. Știu că nu o să fac așa, ci o să aștept cuminte autobuzul in stație, în frig și o să mă enervez după vreo 5 minute și o să vorbesc cu prima doamnă în vârstă ce îmi iese în cale despre cum s-au dus transporturile de râpă în orașul ăsta...La drept vorbind...ce mai e normal în țara asta..nici măcar noi...
Dar să revin la chiulul meu, imposibil dealtfel. Vreau să chiulesc, dar nu oricum. Sunt obosită și e toamnă și n-am chef, așa că e exact starea aia pe care o aveam în liceu. Când pur și simplu nu mai puteam. De toamnă, de melancolie, de vis...Și fiindcă se putea și fiindcă eram copil cuminte mă învoiam.
Sau, mai bine,când apărea el din senin, după cine știe câte luni și mă lua de mână și eu uitam brusc că mai am mate si 2 ore de română și ce comentariu frumos am făcut pentru azi și timpul trecea peste noi, cuminți, pe banca din parc, învăluiți în fumul albăstrui al tigărilor și iluziilor noastre.
E drept că acum suntem oamenii aceia responsabili, cu serviciu și că lumea se așteptă de la noi să...și să...și să...Dar oare nu putem să evadăm așa, măcar o oră (deși nu știam niciodată cum treceau orele) pentru chiulul traditional de toamna? Pentru hoinăreala fără ceas și timp prin parcul învăluit în arome călduțe de frunze ce cad...
Îi văd pe ceilalți oameni maturi și responsabili clătinând din cap dezaprobator, fiindcă nu se poate așa ceva și trebuie, mă înțelegi, neapărat...Îmi vine să râd...în schimb oftez...
Mai hoinăresc 10 minute, virtual, prin parcul nostru și după aia gata, promit, mă fac cuminte, îmi îmbrac linistită costumul, îmi iau gentuța și mă duc să plictisesc alte generații de adolescenți care se visează în parc, pe bancuță, învăluiți în fumul albastru al țigărilor de toamnă în toi...