Obișnuiam să o văd zilnic. Mereu cu un alt zâmbet. Avea vreo șase sute de zâmbete diferite.Și fiecare dintre ele îi aducea seninul în zilele negre. Și imi făcea plăcere să o văd. Speram că într-o zi o să pot fi și eu la fel. În loc de lacrimi, să râd de răutați bine direcționate și să zâmbesc limbilor ascuțite ca de bici. Nu -i știam povestea și nu m-am oprit niciodată să o întreb care e secretul ei. Vroiam să știu și eu de unde își alimentează sufletul cu bunătate, căci rezervorul meu era pe terminate. Și totuși nu m-am oprit niciodată. Pînă când într-o zi, n-am mai întâlnit-o. Mi se părea că mai am încă timp să-i aflu sensul, dar povestea ei s-a sfarșit fără să țină cont de planurile mele. Și azi cînd trec prin parc, de fiecare dată mă uit mereu pe o alee înfundată, din dreapta și o caut...iar ea nu e...

Obișnuiam să ne petrecem duminicile plimbându-ne pe pasarele prăfuite, ironizând cruzimea lumii într-un fel ce ne transforma lacrimile în picături de zîmbete. Mi-a ascultat plânsul, mi-a calmat râsul ani de zile. Orbită de valurile propriei mări, n-am înotat niciodată suficient de departe să-l văd cum se îneacă singur, asfixiat de alge... și marea l-a dus departe...

Þin minte cum mi-a întins mâna dreaptă în momentul în care m-a zărit. Avea o mână caldă și cred că avea emoții. Și eu aveam. Dar mâna ei caldă m-a ajutat să trec pragul clasei și astfel au trecut emoțiile primei zile de școală. De atunci mi-a întins mereu mâna , iar brațele ei larg deschise au desemnat-o prietena mea de nădejde. Și mă trezeam cu nerăbdare și bucurie în fiecare dimineață. Dar într-o dupa amiaza uscată, m-a îmbrățișat și mi-a spus că pleacă din țară. Și brusc brațele ei au părut reci. Acum par doar foarte departe...

S-a apropiat încet de mine și mi-a împins creștetul în lambriul stâng. N-am înțeles niciodată de ce m-a lovit. De ce m-a înșelat. De ce m-a iubit. De ce îi detestam prezența , dar îi uram absența mai mult. De ce își găsea mereu ca accesoriu o altă ea. De ce doar eu îl înțelegeam. De ce mă abandona mereu. De ce revenea. De ce nu l-am putut păstra...

L-am ales pe el. Avea să fie un om bun. Aveam de gând să-i dau sufletul meu rănit în primire și vroiam să cred , că aripile mele pătate de sânge vor fi albe într-o zi. Știam că îii plac animalele și natura mai mult decât rasa umană, dar nu mă gândeam vreodată că sufletul meu va ajunge mâncare de porci, iar aripile mele vor fi sfârtecate de câini turbați...

Mi-e dor. De poveștile nemuritoare pe care mi le spunea. De replicile lui simple,care-mi răsună încă în minte, ca un disc stricat; care mă ajută și azi să sar peste bălți fără să mă stropesc.
De grisul cu gem și de biscuiții răzăliți cu măr, care-mi îndepărtau supărarea și-mi alinau foamea.
M-a învățat să chituiesc, să zâmbesc, să mă dau cu bicicleta. Am învățat singură să cad. Dar el m-a învățat cum să mă ridic. Aș vrea să fie încă aici, pentru că am uitat cum să mă ridic. Am uitat să-mi șterg lacrimile când l-am privit, neajutorată, cum se stinge. Dar nu voi da drumul amintirii niciodată, iar glasul lui mereu va răsuna alături de restul vocilor din capul meu..