Tristețea magnoliei


Se spune din bătrâni că în ziua hramului vreunui sfânt mare se deschid cerurile. Atunci toți sfinții coboară pe pământ, înconjurându-l cu dragoste pe cel prăznuit. Și sfântul sărbătorit se bucură când vede credincioșii, care nu pregetă pe arșiță sau vreme potrivnică să aștepte să ajungă lângă moaștele lui. Uneori el lăcrimează cînd un suflet înnegrit de boli grele sau bântuit de duhuri necurate cade pe raclă la mila sa. Într-una din acele zile, senină ca marea, auzind că Domnul deschide porțile cerului, magnolia își ridică ochii spre înălțimi și zise cu sfială: „Doamne, îngăduie-mi să-ți vorbesc”. Îngerii se furișaseră de teamă după nori, iar heruvimii își ascunseseră fața printre cele șase perechi de aripi, fiindcă nu știau dacă Domnul primise cu milostenie vorbele venite de pe pământ. Se simți întâi ca o șoaptă care cântă, iarba se plecase sub grumazul boarei călduțe ce se iscase, florile sunau ca niște greieri amorțiți, semn că se apropia Domnul.
- Îți îngădui, copacul viselor mele, ce ai să-mi spui?
Magnolia încremenise în aerul moale, căci nu știa de ce fusese astfel alintată, niciodată ea nu-și imaginase că ar putea fi o parte din visele celui prea înalt, fiindcă în sufletul ei neștiutor de copac își imaginase că cel prea înalt nu doarme niciodată.
- Da, spuse Domnul, care-i citise gândurile de pe ramuri, ești copacul viselor mele, fiindcă te-am zămislit în noaptea când mi-a fost dor de oameni, și atunci am vrut să ning cu flori alb-roșiatice peste pământ, și te-am zămislit pe tine.
- Doamne, și cu toate astea sunt trist, un copac trist și nu știu ce să fac cu tristețea mea? Am cele mai frumoase flori din lume, dar ele se scutură atât de repede, fără ca eu să știu ce este aceea fericirea...!
- Adevărat ai grăit! Dar ce ar însemna ca semnele mele dumnezeești, florile tale, să dăinuie, orice om ar putea să le miroasă etern și să încerce în mândria lui să-mi ia locul...așa că florile tale nu pot fi decât efemeride palide ale strălucirii mele...Spune-mi ce vezi aici pe pământ?
- Doamne, ochii nervurilor mele nu văd mai departe de vârful frunzelor...
- Dar ce auzi?
- Aud Doamne șoapte calde de îngeri, coruri coborâte din cer, dar și glasuri care îmi înfioară florile, îmi încrețesc de frică coaja coborâtă-n ani.
- Vezi, tu, fiecare înger vine seara să depună la picioarele mele faptele bune ale oamenilor, iar unul dintre ei mi-a șoptit odată: „Doamne, ne-ai lăsat să plutim prin viețile oamenilor. Atât de multe lucruri ne-au rănit sufletul, ori de câte ori ei au avut de suferit. Dar, de cele mai multe ori, i-am văzut, Doamne, cu ochii scăldați de bucurie, gata parcă să zboare ca noi și în acele clipe toți spuneau:”Doamne, cât sunt de fericit!”. Dă-ne și nouă fericirea lor, ca să ne putem bucura și noi împreună cu ei...
- Nu căutați fericirea aici, mergeți pe pământ și veți găsi acolo un copac ale cărui flori miros dumnezeiesc! Acest atribut de „dumnezeiesc” l-am lăsat doar oamenilor, și asta doar atunci când se roagă, dar acolo, jos, veți găsi copacul viselor mele, din noaptea când mi-a fost dor de oameni, copacul din care veți putea gusta fericirea. Și îngerii te-au văzut, erai ca o ninsoare domoală printre ființele acelea umile. De când i-am lăsat să zboare prin globul albastru de cristal, amestecându-se în treburile omenești, îngerii au încercat rând pe rând să găsească floarea fericirii lor, căci au văzut că, ori de câte ori oamenii erau fericiți, la mijloc se afla o femeie, floare de lotus, în care încape toată iubirea din lume. Atunci îngerii au început să caute și ei fericirea și întâi au mirosit trandafirii, atrași de culorile lor de curcubeu, dar când le-au atins spinii, în pieptul eteric au simțit pentru prima oară durerea și picăturile lor de sânge căzute pe pământ au devenit maci roșii, ca niște candele îndurerate. Și-au zis că dacă o floare atât de frumoasă ca trandafirul nu aduce decât durere, nu mai există pe lume o floare care să-i poată face fericiți. Atunci când te-au descoperit, în acea lumină de mai, au hotărât ca tu să devii copacul fericirii lor angelice și m-au rugat să le permit ca în fiecare seară să-ți poată mirosi florile înainte să urce în înălțimi, pentru a cunoaște și ei acest sentiment uman. De atunci, în fiecare primăvară, îngerii mei sorb din tine fericirea, de aceea florile tale se scutură atât de repede...
- De aceea mi se întâmplă să visez în culori și să mi se pară că pământul din care mă trag mă mângâie noapte de noapte...
- Da, fiindcă nimeni în afara lor nu se mai poate apropia de tine, fără să prindă ei de veste. Când aud cântul lor ce străpunge înălțimile până la mine, știu că sunt fericiți...
- Doamne, și eu, eu ce pot face ca să nu mai fiu trist?
- De acum înainte nu ai de ce să mai fii trist! Gândește-te, din tine își iau tainul de fericire îngerii, ce-ți poți dori mai mult, indiferent de cât de mult timp stau deschise pe ramurile tale potirele florilor...
Atunci magnolia a înțeles pentru prima dată că, dacă oamenii pot dărui fericirea semenilor lor, fericire care poate deveni bucurie și taină, și ea va trebui să se dăruiască îngerilor, primăvară după primăvară, fără să se mai gândească la clipa ce a trecut...