6 April
Se pare că și Micha doarme. Și somnul lui îmi e dușman. Nu mai aud culorile neașteptate. Palidă mi-e lumina. „Micha... Micha... greu îmi e să te înțeleg”, i-am șoptit. Și el a zâmbit aprobator. Ne sorbeam cafelele într-o tăcere cvasi-vulgară întreruptă din timp în timp de câte-o privire „diplomatică”. Nu aveam chef de joacă cu focul. Micha doarme zâmbind. Micha își doarme fericirea și-mi vorbește mie de Providență. Păi... asta-i ca și cum ai vinde castraveți grădinarului. Slab, Micha... slab, tre' să recunoaștem că prea mult somn obosește gândirea. Și inima. Nu mă mai cunoști, Micha... nici măcar cu inima.

Doamne, cât urăsc masca asta a ta și frazele tale împăiate, care nu sunt ale tale de fapt... cât urăsc decupajele din reviste de modă pe care le porți cu mândrie fățișă și șabloanele pe care te încăpățânezi să le urmezi... cât urăsc faptul că nu iubești, ci dormi.

Reflexia mea din oglindă mă privește dușmănos...
„Urăști cam multe lucruri la Micha, nu crezi?...”
„Urăsc îndeajuns de multe încât să nu-l iubesc. E felul meu de-a mă apăra.”

Micha la rându-i urăște cu patimă. S-a săturat de „sensibilitățile” mele de așa-zisă-tânără femeie-care-nu-știe-pe-ce-lume-trăiește. Sau dacă mai trăiește. Căci Micha nu înțelege, nu, e dincolo de orizonturile lui înalte – cum pot eu numi asta viață?... Micha nu înțelege că am încetat de mult să mai număr minutele sau s-o mai numesc cumva. Mai crede cineva în ore astrale?...

Rainy day in the big city
Nothing more, nothing less
A perfect day for you to be with me
A perfect day for me to confess

N-a fost să fie. Poate ar trebui să mă apuc de astrologie... sau de altceva. De orice altceva!!!

7 April
„Apprends-moi l’interdit...” așa cum Henry Miller a învățat-o pe Anais Nin. Te implor... aprrends-moi l'interdit. Pentru că eu nu mai vreau să știu ce înseamnă conformitate. Nu mai știu nici să caut singură căile de scăpare. Arta noastră le transcede. Noi nu putem fugi. Noi devenim. Construim un cocon în jurul nostru și trăim veșnicii de-o clipă ascunși de ochii morților cotidieni. E atât de posibil, plauzibil, dulce, nesfârșit și iar posibil... și mult-dorit... ceea ce căutăm noi. Și-atunci de ce n-am recunoaște?... De ce te ascunzi după vișini și lași primăvara să treacă?... te temi cumva de lumină?... mă tem și eu, dar mai puțin.

Tu cauți distanțele astea. Și dacă nu le-ar fi pus Universul între noi, le-ai fi inventat tu. Sau poate atunci ar fi fost totul prea simplu și ne-am fi iubit ca fluturii de noapte, fără să știm de ce și pentru cine. Nu-i rău să te iubești ca fluturii. E rău să nu te iubești în lumină.

Am rătăcit puțin printre pagini de dar... poate n-ar fi trebuit niciodată să știu prea multe. Și-atunci aș fi zis, „Micha e iresponsabil, lui Micha nu-i pasă decât de sine...”. Și poate e totul adevărat, într-o mică-mare măsură... are și Micha toanele și „egoismele” lui. Dar oare e de condamnat?... Fiecare din noi le are. Asta e, nesfârșita mea dragoste pentru căutarea de paradoxuri.