nu am împărțit niciodată ura am înghesuit-o în cărămizi
am cimentat bine intrarea

am țipat

întotdeauna tonul capătă amplitudini în apropierea absurdului
sparge imaginile care mă pândesc înaintea privirii
înainte de orice întâmplare concretă
simpla ignoranță nu ține loc de groapă sau de temelie
nu ține loc de rezistența necesară la patimă

vocea prin care mă dezvălui ucide orice rădăcină a furiei
clorofila toxică din care se hrănesc lăstarii
simțurile neapărate de teci tulpinile crestate adânc

- numai arbori de moarte suntem -

numai părinți cu semnele morții pe chip
iar semnele blânde ale dragostei adunate în pumni
se răsfiră pe un mormânt
se duc la rădăcina ochilor închiși


***

să fiu cenușă în ultima zi să nu mă dați viermilor
crucea mea este aerul

și să mă aruncați în apă sărată