Fata cu scrisori în păr își acordă vioara dintr-o atingere de arcuș pe corzile pictorului care locuiește vis-à-vis de mare..................

Tu ce mai faci, părere?
Mai trec din ieri în iară prin ploile de vară, să-mi limpezesc privirea, să le zâmbesc uimirea… Aleg apoi o seară lângă un foc de iarnă, cu flăcările dor împletite de ador, mă ascund în ea și, cu ochii jar, încălzesc șoptirea… e un spin alături de-un boboc de gând...

Auzi? E un lătrat sau cântec?!
Un pumn de șoapte coboară spre casa de pe plajă, îmbrăcată cu iederă de sărbătoare... nisipul ascultă simfonia pasului desculț…din vuietul muntelui, ecoul ajunge cântând la cascadă... izvoarele intră în concert pentru mine și o vioară ascunsă într-o scoică, într-un dulap, într-o casă... pictorul în camașă roșie desenează cuvinte ce amintesc de mare, cărare, pescăruși... bagheta-i fermecată le înalță și coboară după zborul peștelui în ploaie...

Ai liniștit semnele?
Din depărtare apare, singură, marea cu valul născut în deșert... se apropie de scară... iluzie? adevăr! Þărmul privește cu florile verii gândul ei bun de atingere cu tâmplă-i caldă și visătoare…Andante cântă cu pietrele Annei... În ceașca de cafea, toate semnele duc pe buzele arse de sare, de soare și de privirea mea însetată de vorbe calde, o îmbrățișare și-o mângâiere de stea din Carul Mare...

De Bătrân ce mai ști?
Mai urc o treaptă de pe cealaltă scară… Dorra, cu un lins prelung, pune un pansament rotund pescărușului cu nume de om, să-i dea forță de zbor înspre far… Bătrânul a dat drumul la Cuvânt, suflând în el să se așeze ușor pe rană, ca o atingere de păpădie, o iluzie, ca un adevăr spre Izvorul tămăduirii…Plaja se umple cu ființe... unde ești sufletul meu, la care nu-s în stare să ajung?! De pe dig, pescărușii strigă a chemare la cules de scoici... Piața e plină de rodii, tăcerea își face rost de un galben de toamnă, îi pune un pic de albastru din tivul cu motiv de dungă… apar primele fire cu verdele de început... primăvară... și toate-și fac un cuib în același anotimp...

Dar culorile?
În mijlocul acestor minuni, din zbor, mă așez, ca o profană în vis, pe zâmbetul de orb ce o pictează pe Adela în culori de Felice până când vede că Adevărul e surdo-mut... și numai teiu', cu dragă încăpățânare, rămâne tot tympul etern și ne'ntrecut... Ca o legănare, plopul aduce, de pe Stradelă, vânt… Piesele de pe tabla de șah își reiau locul în hazard... Inorogul, de la un măr, este trișat... Urmează prima mișcare, o ultimă șansă… Tu cu ce joci? Mai întâi să-ți spun ceva sălbatic: am găsit floarea de mac... era cu un iris...

Pictorul în roșu simte coarda singurătății cum plesnește.

...........................
P.S. În vizită prin Dulapul de pe scara de la adresa http://www.agonia.net/index.php/author/21600/index.html