Cântă-mi Gorane, mult șoptit!
Așa cum știi tu cel mai bine,
pe glas duios de mandoline.
Cântă-mi să știu că n-am murit!

Și spulberă de tot asfaltul
din urbea putredă-schilod,
să-nfing piciorul până-glod.
Mă simt, și numai am pe altul!

Să-mi ardă Ploaia carnea rea,
să sfârâie până-n prăsele
din dric trimite-voi "bezele"
c-am înviat cum își dorea.

Am să mă-nviu de fiecare dată
când moare-n mine un blestem.
Tu știi că am să te mai chem
să curm ce-a fost, neterminată.