Intotdeauna mi-am dus luptele în cuvinte. Mi-am personalizat iubirile și mi-am imortalizat greșelile, mi-am colorat realitățile și-am măzgălit caricaturi de speranță…

Le-am scris oamenilor pe care i-am iubit, pentru că am fost îndeajuns de lașă să nu le-o spun în față și-am încercat să-mi vindec rănile lăcrimând cu cerneală…

Mi-am dorit să sădesc pasiuni în oameni care nu mă cunosc și să cunosc oameni care să-mi stârnească neliniști mistuitoare…

Am vrut Sinceritate înainte să știu că e prea scumpă să mi-o pot pemite și am pretins Adevăr oamenilor care-l vindeau și deteriorat, și schiop, și trist cumva prin puterea sa involunatră de a-și Ucide proprietarii…

Am pus Întrebări despre Prietenie, despre Viață, despre Curaj și am primit răspuns Ipocrizia omului mărunt, Ironia sorții și perisabilitatea mustrarilor de Constiință.

Am acordat Încredere fără să mi se pară neapărat Sacrificiul Suprem și-am înșelat Așteptări drept monedă de schimb dezamăgirilor mele… Mi s-a parut corect să iert numai ce conform propriilor principii mi-ar fi păstrat somnul liniștit și traista cu Regrete săracă și mi-am educat Sentimentele să moară singure când începeau să doară, când existau numai în mine, când nu reușeau să reziste timpului…

Astăzi mai vreau doar să-i Uit pe cei de care îmi mai e dor cateodată, că să nu-mi mai îngreuneze sufletul amintirea lor, să le accept absența și indiferenta ca pe ceva iremediabil, să șterg tot ce n-au vrut să păstreze, tot ce-au desconsiderat, tot ce au lăsat pradă descompunerii și ce n-au să ceară niciodată înapoi…