Cum să te definesc? De parcă am putea identifica și cataloga ființele atât de ușor...
Pentru mine, ești ca unul din personajele lui Urmuz.. Uite, Ismael era alcătuit din ’ochi, favoriți și rochie’- o structură total ciudată, incompletă, scindată...
Mie îmi pari alcătuit din ochi, mâna dreaptă și piciorul stâng. Cu ochii-vezi, performanță obținută cu greu în ziua de azi, când ești invizibil pentru aproapele tău, pentru iubitul tău, pentru mama ta... când aluneci încet, tăcut, resemnat spre moarte...
Cu ochii-vezi și florile și rănile sângerânde, purulente. Ochiul tău nu face diferența... le vede și le acceptă pe toate. Însuși ochiul tău e o rană a universului...
Ochiul tău plânge adesea... Și fără motiv. Și de amintiri și de răni noi, atât de vii, încât prezentul devine perceptibil.
Când vede singurătatea reflectându-se în el, ochiul tău se întunecă, devine opac. Singurătatea crește pe lângă toate gardurile, așa că ochiul tău e opac mai tot timpul.
Și atunci intră în acțiune mâna ta dreaptă. Cu mâna aceasta, ștergi tu o lacrimă, ori mângâi un copil de șapte ani pe frunte, dai o acadea unei fetițe văduvite de păpușa ei...
Oamenii te uită adesea... Unii mai întorc capetele după tine, si te privesc peste umăr, dar nu deschid gurile să-ți zică ’mulțumesc’, căci n-au...
Tu înțelegi. Ochiul tău mai plânge... Mâna zvâcnește...
Cu piciorul stâng mergi mai departe prin Valea Umbrei Morții, căutând o suferință de văzut, o suferință de mângâiat și o suferință de iertat.