Dar cum prima impresie contează întotdeauna, seara vernisajului de la Muzeul Hussit din Tabor a fost cu siguranță cea mai “tare”. Asta pentru că au fost întâmplări și lucruri, care au lasat amprente pe fața evenimentelor ce se succedau, cu o intensitate mult peste percepția noastră obișnuită. În primul rând, nu era o treabă de fiecare zi, ca să vezi cum se montează o expoziție de artă modernă într-un castel medieval gotic, în al cărui sală principală trona statuia ecvestră a eroului cetății și totodată al Bohemiei- Jan Zizka. Nu mai puțin spectaculoasă, ne apărea maniera și ținuta lucrătorilor, dar și instrumentele cu care aceștia lucrau: sticlă occidentală pentru grafică, cleme de inox pentru rame, bormașină cu acumulatori, etc., care pentru noi păreau de domeniul s.f.

În timpul dineului, într-o atmosferă peste așteptări, la un moment dat, am avut senzația că văd, un personaj din Hașek printre noi. Mi se părea că e o scenetă ca multe altele pe care le văzusem aici, cu imaginea unui personaj de ceară subecvestru, încremenit cu mâna pe pahar. Nu era decât un muzeograf "indigen", cu un nas mare și roșu, complet detașat de ce se întâmplă în jur, care se instalase cu câteva sticle de bere și o tavă de gustări ce tronau pe soclul de sub picioarele uriașului cal de bronz. După spusa lui Teodor, acesta era unul din acele personaje, specifice țărilor care au băutori de bere în masă. Povestirile lui mai erau pigmentate de amintirile tatălui său, fost luptător în Tatra: "- cu un cioclej de păpușoi dădeam jos un pluton de soldați de-ai lor!"

Punctul culminant al serii l-a constituit recitalul tinerei soliste- Ludmila Perjinova, frumoasa blondă căreia îi admirasem nudul în lucrările expoziției de fotografie, ce tocmai o vizitasem, venind spre dineu. După recital s-a lipit de grupul gălăgios și oarecum exotic al românilor, explicându-ne foarte plastic, într-o franceză cursivă, printer alte lucruri, cum se pregătește ea pentru momentul recitalului, depărtând picioarele și trăgând aer în plămâni. În acel moment toată energia care vine de jos, urcă, urcă și intră în ea ca un sex, eliberând vocea în valuri ca un soi de orgasm! Discuțiile mele cu ea, țin minte, au fost doar lucruri serioase: simbolism francez, Bacovia și alte chestii culturale. Recitalul a fost frumos și simțit ca orice audiție vie, de aproape.

Și cum o seară rotundă adoarme de regulă în zori, aceasta a continuat la hotel, în camera primitoare a lui Mircea, ce devenise dintr-o dată extrem de generos, unde solista a venit însoțită de o tânără croată și de Teodor. Toți vorbeam franțuzește, chiar și Vasy, cel care la vernisaj nu scosese o vorbuliță în altă limbă decât în cea de la mama lui. Graseind, am trecut pe pălincă, whisky, țigări de foi, tutun olandez de pipă, sau pur și simplu pe "Carpați", iar discuția se înfierbântase în așa măsură, încât Teodor, după câteva ore, văzând atașamentul fetelor pentru vivanta locație, încercă să le convingă hotărât și ireductibil, că e timpul să plece i-me-diat!. Ulterior am aflat că tânăra croată era soția unui diplomat și l-am iertat pe rând pe aprigul moldovean, căruia colegii cehi, simțindu-i românismul nedisimulat, îi mărturisiseră cu năduf într-o împrejurare oficială: "-Teodor, tu n-ai să fii niciodată cu adevărat un ceh!"

Am declarat recent unei distinse ziariste, cu ocazia aniversării a 70 de ani de viață a maestrului Boca, că aș lua cu mine, naufragiat într-o ipotetică insulă și trei amintiri cu domnia sa.
Prima ar fi cea a unei "tabere interzise" la Tescani, în toamna lui '89, când împreună cu un coleg grafician, am avut privilegiul să-l văd și să-l aud pe Ilie Boca, cum ne făcea să înțelegem peisajul din jur- motivele câmpiei din lunca Tazlăului- "pictând cu vorbele" și gesticulând ca un dirijor ce încerca să stăpânească natura cu ce are ea în esența ei fundamental pentru un artist: motiv, sinteză, forma ca semn iconic.
Parcă-l aud: -Uite bătrâne, iei casele alea, elimini de acolo din stânga, în prim plan vibrezi ușor cu ocru peste laviuri de umbră, sau... plopii de lângă biserica de lemn cu griuri calde și grâul cu verde china în prim plan…
A doua- amintirea nopții de la U Kajnu, când în micul local din Taborul cehesc, am desenat, șarjând într-un desant artistic românesc, câteva ore printre sticle de Budwaisser, "gustări interzise" și vorbe de duh. Ilie, după ce a terminat hârtia, a pictat până și fața de masă.
Ce seară! Ce melanj de plăceri estetice, gustative, ce sete de bere și artă!
A treia- și poate cea mai dragă- e noaptea târzie, albă și proaspătă în care l-am ascultat cu nesaț pe Ilie, în camera unde dormea cu Ion, vorbindu-ne despre școlile de pictură din Iași și București, despre personalitățile artistice prin care acestea trăiesc, precum și despre școlile artistice de artă din Munchen și Barbizon, care au școlit artiștii din cele două centre de cultură naționale. Despre faptul că amprenta acestora din urmă, asupra evoluției artei din "dulcele târg", precum și din capitală, era încă foarte vizibilă.
Doamne cît de luminoasă noapte! Doamne ce fel de discuții! Doamne cîtă liniște și lipsă de somn … și ce oraș găzduia aceste irepetabile momente!

Simțeam că alunecăm spre timpurile când aici se întâmplau războaiele husite, ca în ultima seară ce încheia sărbătorile cetății Tabor. Atunci am asistat uimiți, de pe un promontoriu al orașului vechi, la asediul cetății de jos, ce reconstituia o celebră bătălie cu francezii- a istoriei acestor locuri. Se înnoptase și la o azvârlitură de săgeată de noi, în vale, alergau caii, trăgeau tunurile, explodau obuze, mirosea a fân ars și pucioasă.
Cădeau ziduri spre alte lumi ce se grăbeau să vină.

Foarte greu însă pentru unii, pentru noi și pentru aici: acasă mă aștepta însă o surpriză de proporții! Întârziasem aproape o săptămână la servici, dar nu-mi făceam probleme (chiar dacă aveam 100 de mărci, mai puțin în mașină și un cadou banal pentru soție), deoarece ne asigurase șeful că ne va face el cerere de învoire.
Și cum era normal și colegial am venit în prima zi de servici cu o sacoșă de Budwaisser și o sticlă de Becherova, vestitul lichior cehesc cu o istorie plină de ierburi și povești de vânătoare, precum și cu un aer plin de firesc în comunicare și cu resentimentele ozonate. După poveștile de rigoare și după golirea sticlelor, șeful m-a anunțat oficios că am probleme cu întârzierea și că mi se va desface probabil contractul de muncă și că, de fapt uitase să ne facă cererea!

Am omis însă un lucru mărunt și esențial totodată: munceam și trăiam la porțile balcanico-dâmbovițene ale Orientului și asta trebuia de acum iarăși “să ne ocupe traiul și timpul în întregime”, vorba unui celebru cârcotaș al unor vremi, ce tocmai se buluceau să vină peste noi...