Într-una din nopțile trecute mă lovește un coșmar, că pe mine numai noaptea mă lovesc ozn-urile, coșmarurile și (re)creațiunea. Coșmarul mă lovea în talpă, cred că dorise să mă lovească în moalele capului, dar, negăsind nimic de o astfel de consistență în zona aceea, optase pentru calcâi.Așa că am deschis ochii și am văzut la capătul patului o ditamai namila, îmbrăcată în armură de cavaler, c-o lance lungă în mână. Calul nu se vedea. Inițial, am fost foarte bucuroasă, gândind că « al meu » are vreo fantezie erotică, din alea… Care te lovesc la andropauză… Și i s-o fi facut, omului, de vreun turnir prin dormitor… Dar omul meu sforăia lângă mine, într-un mod foarte contemporan și suprarealist…
-Cine ești și ce vrei? Zic eu, furioasă că mi-a spulberat speranța fanteziei.
-Don Quișote- zice namila.
-Da’ bine, măi nea Quișote, zic și devin, brusc, politicoasă, (că eu sunt foarte politicoasă cu coșmarurile înaintate în vârstă, doar la fel sunt și cu epigramiștii pe care-i întâlnesc noaptea, bântuind pe Agonia), da’ bine, zic, ce ai, ți s-a defectat GPS-ul? Ia, mai bine du-te matale într-un service, că ți-a cam ruginit caroseria! Și, ce transpiri așa mult, uite ce baltă mirositoare mi-ai făcut în dormitor?!
M-am prins destul de repede că are chef de harță, în plus cred că fusese atras și de desenul pastoral, cu oițe și cu mori de vânt, de pe cămășuța mea de noapte. Norocul lui că eram îmbrăcată, c-altfel, îi arătam eu lui coșmar!
Ca să nu trezesc toată casa, m-am gândit că e mai bine să merg la bucătărie, așa că, m-am cărăbănit din dormitor cu coșmarul, cu armura și cu lancea, după mine. E drept, a fost olecuță de zdrăngăneală… Da’ din cauză de moațe, că, de la spaimă, mi se cam zbătea părul pe ele. Și ochiul stâng. Cel drept îmi rămăsese fix pe lancea coșmarului.
-Unde-i Rosinanta mea? Zice arătarea.
-Na-ți-o bună, că ți-am dres-o! Aș fi înțeles s-o caute în dormitorul nostru pe Dulcineea, dar pe Rosinanta?! Da’ ce, eu eram de la evidența computerizată a mârțoagelor de pe vremea renașterii spaniole?!
-Dacă mă mai insulți o dată, zic, să știi că dau deșteptarea și rămâi coșmar neterminat. Vezi, ce ți se-ntâmplă, dacă citești mult? Mai știu eu vreo câțiva care-au citit tot așa mult, de nu poți să le scoți în cale nicio moară, bașca să le mai dai și apă la ea…Uite, ia exemplu de la mine: În toată viața mea am citit doar patru cărți, dar alea erau ași, măi, nea Quișote!
În chiar fix momentul acela, m-a fulgerat un fulger:
-Auzi, ia stai, olecuță, că mi-am amintit unde-am văzut-o pe Rosinanta matale! Hai, du-te fuguța la adresa asta! (Și-i scriu pe-o bucățică de hârtie adresa “Spitalului 7”, ăla cu triste figuri și cavaleri rătăcitori…). Da’ vezi, zic, e plin de uriași, ai mare grijă!
-Mă duuuuuc! Zise arătarea, și dispăru de unde apăruse, adică în noaptea luminoasă.
Bucuroasă c-am scăpat ieftin, m-am dus la culcare.
A doua zi dimineață, în timp ce soțul meu și cu mine ne sorbeam cafeaua, bătăi puternice în ușă. A deschis “al meu”. În fața ușii, doi vlăjgani:
-Bună dimineața, zise unul dintre ei, suntem de la UARZ, știți, reproducția în zootehnie… Am primit un telefon anonim, cum că ați avea sechestrată o mârțoagă… Mătrăguna… Am venit s-o ridicăm…
-Ce glumă proastă este asta? Zice al meu , enervat la culme. Mătrăgună e nevastă-mea!
Imediat, însă, i-a apărut o lumină ciudată pe chip:
-Ei, dar dacă tot ați venit, poftim, intrați! Ce ziceați?…C-o ridicați acum?...
Curat, coșmar! După așa întâmplare, cum să nu dai cu oiștea în gardul Agoniei?!


Între timp, am aflat că nea Qișote n-a nimerit spitalul, dar a nimerit Parlamentul…Tot un drac!… Iar eu și soțul meu am terminat partajul: El a luat frâiele, în mână, eu am rămas cu potcoavele…
Dar la coșmarul ăsta, fac recurs!