„Sunt o natură fără de copertă", spuneți Dumneavoastră în cîntecele acestea, atît de impresionante, ale unui om despre sine, dar ați fost poate invers, o copertă fără de natură, sau poate ați părut așa!
Nu e o binefacere că vă sunteți restituit Dumneavoastră înșivă?
Am citit cu nelămurite, dar sporite meditații critice, poemele Dumneavoastră. Nu pot hotărî dacă poetul are dreptul să vorbească atît de deschis despre sine, sau trebuie să-și ridice permanent șinele la cel al omului fără buletin de identitate. În primul caz poezia este o mărturisire care curge, ca un torent, cînd tulbure, cînd cristalin, cum e tumultul poeziei Dumneavoastră, în celălalt caz, cu poezia cizelată și îngrijită ca o femeie ce se place mai mult pe sine și nu se interesează dacă place și altora, e vorba de poezia celor nerafinați. Nu sunteți un suprarafinat (un decadent) și riscați să încărcați poemele cu un lut narativ. Dar ce efecte lirice („Aș vrea să fiu un simplu obiect/O undiță, o ciutură, un teasc“) obțineți, de cele mai multe ori!
Nu aș îndrăzni să vă dau vreun sfat și de altfel nu am și nu văd necesar nici unul, în ce privește poetica Dumneavoastră. Dar pentru destinul Dumneavoastră uman și poetic, stărui în a vă spune, acum, cînd puteți afirma „Te-ntorci învins, din nici un fel de luptă“, că nu trebuie să vă bateți decît cu zeii și că, în „nedeslușita Dumneavoastră poveste“, e ceva limpede: i-ați întîlnit, îi întîlniți și cu siguranță îi veți mai întîlni.
Scrieți în continuare poeme ca acel „Transplant de albastru“, fugiți de oameni, chiar și de prieteni, cufundați-vă în fericirea de a pierde numele propriu spre a deveni un nume comun și pregătiți-vă să deveniți – căci sunteți în măsură s-o încercați – dintr-un monument, cum ați riscat să fiți pînă acum, un „monumunte“.
Cu mare și bogată încredere,
al dumneavoastră,

Constantin Noica