Clipele ei erau lipsite de conținut , seci , fără aer , irepetabile , libere , incapabile să sondeze universul fără el . Clipe mai calde decât un demon liniștit , savurându-și cafeaua făcută din esența sufletelor înecate în grădina lumii intermediare.

-Ce mai face ruina mea ? spuse el vrând să o ia în brațe.

Ea se ferește , spune nu infinitului lor gol și plin de cuvinte fără sfârșit ( ce nu vor ajunge niciodată fapte ) și se prabușește.

El nu e deloc speriat , vede în corpul ei paralizat o altă jertfă . O lasa prada cotidianului Paradisului și pleacă , inchizând ușa de doua ori .

Sufletul ei se ridică , trupul rămâne paralizat . Sufletul ei trăia nimicul lui , cu aroma de tobbaco ieftin , flori moarte și apatice , ea îi trăiește nevrozele . Sufletul nu se mișcă nici el , iși rodea unghiile kilometrice , și hotărât să renunțe la durerile sale s-a dus la medic.

-De ce suferiți ?
-Vreau să renunț la facultatea de a spera , vreau un univers ermetic , vreau să nu mai deschidă niciodată ușa mea , vreau să nu mai am parte de el , vreau să dau miracolul meu negativ inchisorii imaginației … Vreau să mă redau pe mine spirtului meu .

-Defapt ce vrei tu copila e simplu , vrei să fie iarna și crăciun , să fie vara și fericire , să fie primăvară și miros de flori , vrei lucrurile simple. Sau mai precis pe tine.

Mi-aș fi redus atunci lumea la proporțiile lui fragile , i-as fi cântat cu ochii , l-aș fi luat de mâna cu lacrima , căci era mai caldă decat trupul meu paralizat incapabil de a produce emoții , carburantul de sentimente era de mult epuizat de pe fața pamântului …M-a exasperat antiteza celor doua suflete ,posomorâte , eu sunt izgonita de cei vii , tu de cei care nu mai sunt . Nu am cum să-ti mai strâng glasul in crâmpeie de cer la urechea mea , nu am cum sa’ti mai port zambetul în buzunarul stâng al jachetei negre , nu mai am chipul pe care-ți așterneam doruri de proportii cosmice , nu mai pot incălca de dragul tău legea numită destin … Și mă las prada golului conștientă că nu mă vei sustrage din el , sirenele cânta în speranța că vei găsi malul meu și vei renunța la cinismul tău sublim , sau la propria mea condamnare căci prin tine am semnat propriul act de a pieri .

Bolnavă de speranța inima mea și-a facut o axioma din lucruri reparabile , din sfârșituri , o dulce descompunere a clipelor , in fragmente din tine , în ochii tăi , cea mai monotona raza de lumina salășluiește în ei dar nu se sting , ci mă obosesc când mă confrunt cu chipul dimineții .

Și singură cum am venit in fața Măriei tale , am fugit , am fugit în deșertul paralizat de clipe înfipte adanc in epiderma umbrei mele , lacrima . Ești astrul caderilor mele , freamătul fatalității , sonetul creator al iubirii și demolatorul ei , cenușa focului de licurici și aripi , ce au ars închise în scaunul vieții . Lasă-mă să zbor , să-mi fierb amărăciunile pe un alt cer , sub un alt soare , la periferia bolții cerului . De te-ar anula ura perfect geometrică a mâinilor mele , de te-aș putea bloca in cotidian , de te-aș contopi cu ideea și te-as șterge ….

Tu ești tot ceea ce e vag și anume esențialul …treapta absurdului de pe care cad și mă lovesc pe omoplații mei cicatrizați , tu ești marginea pe care sunt incapabilă să o depașesc și tu esti demolatorul de drept al gândurilor verticale și orizontale , o pulbere a dorințelor mele ratate . Mi-ai tocit instinctele , ești un neant lucid și tragic al stărilor mele dionisiace.