Am fost și eu acolo. Nu, nu în Arcadia. La ”Un Altfel de Craciun”, la Național. La intrare un gradian în negru ne-a ștampilat în palmă pe toți care intram. La mine se terminase tușul așa că nu știu. Putea să scrie „român” sau un număr de deținut.
Spectacolul one man show a început pe muzică de Shostakovich într-o cameră oarecare. „Scena” era sugerată doar niște preșuri întinse pe joc. Lîngă ele o icoană ortodoxă și nimic altceva care să sugereze spațiul sau timpul vorbirii. În versuri sau în proză apar amintiri de colinde sau datini care-i ajutau pe deținuți să reziste. Exact în acest timp la Ateneu era un spectacol cu ultimii rapsozi populari. Ultimii rapsozi și primii deținuți politici ai regimului comunist – iată un cuplu interesant. Și unii și alții trăiesc în trecut dacă nu mă înșel.
Spectacolul acesta fusese jucat la Sighet într-o celulă reală. De asta aici contextul pare străveziu, de asta duritatea pare jucată. Între pereții aceia scenele de tortură nu mai par dure, sunt doar un mod de împăcare cu trecutul. Atît cît se poate.
După un număr de poezii Diana Giubernea cade la pămînt. Scoate niște foi de sub preșuri și începe să citească. Sunt două descrieri ale Crăciunului: unul la Gherla în 1950 și altul la Aiud în 1953. Suntem obligați să ne amintim. Crăciunul de la Gherla are un scenariu de groază – colindele dintr-o celulă se lasă cu oameni bătuți pînă la inconștiență și cu morți. După aceasta gardienii fac un experiment cu un preot: bîta contra credinței. Bîta iese victorioasă: după o serie de bătăi omul se leapădă de Dumnezeu, capătă eliberarea deși în sinea lui ar fi preferat să moară.
Din această optică este de înțeles de ce, la scurtă vreme după eliberare, Radu Gyr scrie o poezie-manifest care îi aduce o nouă condamnare. Dacă renunți la credință ești ca și mort. Nu este vorba neapărat de credința religioasă. E doar ceva care să dea vieții un sens. Pentru o bună parte din deținuții politici sensul vieții era legat de suferință și moarte. Asta transpare din versurile lor. Atît timp cît cruce își făceau cu limba sau în gînd aceste versuri sunt sculptate în minte. Rima este esențială pentru memorarea lor. Sunt versuri destinate unei circulații limitate. Între scîrba față de prezent și devoțiunea față de trecut se țese o fantezie spectrală. Iar acel lucru delicat, înaripat și sacru trebuie să fie bine înarmat împotriva fricii.
Frica este un dead end artistic. Cine dorește să se identifice cu victima unei bătăi soră cu moartea ? Povestirea torturilor transmite doar un discret sentiment de vinovăție. În aceste condiții rînjetul și umorul negru al lui Soljenițîn drapează durerea și inacceptabilul. Sigur că S. a fost un fericit sau că lagărele și închisorile ruse contau mai puțin pe reeducare sau tortură.
Dar mai important decît orice era zelul depus de autoritățile sau de gardienii români. Importul valorilor comuniste a însemnat o represiune mai brutală. Pentru a avea o temelie nouă, tot ce fusese înainte trebuia nivelat și redus la tăcere. În plus rușii cîștigaseră (oarecum) războiul, spre deosebire de noi.
Mă gîndesc la acel aparat de tortură din Colonie penitenciară care a funcționat atît de bine în lagărele germane. Există tortură prin teroare sau prin frică iar diferența de combustibil este mică. Cele două emoții nu sunt foarte diferite după cum nici rezultatele lor nu sunt. De asta nu există represiune curată
Nu e deloc întîmplător că întors acasă am urmărit altercația lui Iliescu cu niște revoluționari. Sigur că se întîmpla ceva și la ruși, o manifestație era înăbușită. Spectacolul de la Național a fost dedicat lui Ticu Dumitrescu. Celălalt spectacol (cel de toate zilele) continuă.