Se dedică poetului Alberto M. Popescu, pentru răbdarea de a scrie același lucru de „n” poezii încoace (cine are răbdare, să le numere…)



Sunt rănitul universal!
în laboratoarele tale
forjat din iubire
sparg cu același ciocan
cuvintele
până devin o pulbere fină
modelată în grenade
bombastice

te chem ca o sirenă de ceață
jonglează cu mine!

am brațele despicate
până la os
privirile tale au sculptat pe humerus
azuriu
semnul armatei noastre
încârligarea finală-i aproape!

pieptul străveziu
ți-l dedic cu toate craterele sângerânde
metafore pe foc automat mă străpung
selenar
și picioarele
care știu să crească după fiecare execuție
on-line
îți vor hrăni catapulta

dar mijlocul ființei mele
centrul acestui corp hărtănit l-am păstrat
intact
armura unei castități publicate zilnic
proclamă verticalitatea unui steag
niciodată înfrânt

curând
vei putea să măcelărești acest ultim bastion
un astrolog bătrân și fără scufie
e pregătit să-și spargă globul
când te vei preda…